| Author |
 Topic  |
|
|
duci
Forum Admin
173 Posts |
 Posted - 05/17/2006 : 02:37:54
|
Traduceri dupa Jordannes- Istoria gotilor
XI.Latina
Dehinc regnante in Gothis Sitalco, Buruista Dicineus venit in Gothiam, quo tempore Romanorum Sylla potitus est principatu, quem Dicineus suscipiens Boroista, dedit ei pene regiam potestatem; cuius consilio Gothi Germanorum terras, quas nunc Franci optinent, populati sunt. Caesar vero, qui sibi primus omnium Romanum vindicavit imperium, et pene omnem mundum suae dicioni subegit, omniaque regna perdomuit, adeo ut extra nostrum urbem Oceani sinu repositas insulas occuparet, et qui nec nomen Romanorum auditu quidem noverant, eos Romanis tributarios faceret : Gothos tamen crebro tentans nequivit subicere. Gaius Tiberius iam tertius regnat Romanis: Gothi tamen suo regno incolumes perseverant, quibus hoc erat salubre, aut commodum, aut votivum, ut, quidquid Dicineus eorum consiliarius precepisset, hoc modis omnibus expetendum, hoc utile iudicantes, effectui manciparent. Qui cernens eorum animos sibi in omnibus oboedire, et naturale eos habere ingenium, omnem pene philosophiam eos instruxit; erat namque huius rei magister peritus. Nam ethicam eos erudivit, ut barbaricos mores compescerent : physicam tradens, naturaliter propriis legibus vivere fecit, quas usque nunc conscriptas Bellagines (66) nuncupant : logicam instruens, eos rationis supra ceteras gentes fecit expertes : practicen ostendens, in bonis actibus conversari suasit : theoreticen demonstrans, signorum duodecim, et per ea planetarum cursus, omnemque astronomiam contemplari edocuit; et quomodo lunaris orbis augmentum sustinet, aut patitur detrimentum, edixit : solisque globus igneus quantum terrenum orbem in mensura excedat, ostendit : aut quibus nominibus, vel quibus signis in polo caeli vergentes, aut revergentes CCCXLIIII stellae ab ortu in occasum praecipites ruant, exposuit. Qualis erat, rogo, voluntas, ut viri fortissimi, quando ab armis quatriduum usque vacassent, doctrinis philosophicis imbuerentur? Videres unum caeli positionem, alium herbarum frugumque explorare naturas; istum lunae commoda incommodaque, illum solis labores attendere, et quomodo rotatu caeli raptus, retro reduci ad partem occiduam, qui ad orientalem plagam ire festinarit, ratione accepta quiescere. Haec et alia nonnulla Dicineus Gothis sua peritia tradens, mirabilis apud eos invenitur; ut non solum mediocribus, imo et regibus imperaret. Elegit namque ex eis tunc nobilissimos prudentioresque viros, quos theologiam instruens, numina quaedam, et sacella venerari suasit, fecitque sacerdotes, nomen illis Pileatorum contradens, ut reor, quia opertis capitibus tiaris, quos pilleos alio nomine nuncupamus, litabant: reliquam vero gentem Capillatos dicere iussit, quod nomen Gothi pro magno suscipientes, adhuc hodie suis cantionibus reminis****ur. Decedente vero Dicineo, pene pari veneratione habuere Comosicum, quia nec impar erat sollertiae. Hic etenim et rex illis, et pontifex ob suam peritiam habebatur, et in summa iustitia populos iudicabat.
XI. Franceza
Plus tard, et au temps que Sylla s'empara de la dictature à Rome, Boroïsta Dicénéus vint en Gothie. Les Goths avaient alors pour roi Sitacle, que Dicénéus Boroïsta prit en affection, et qu'il investit d'une autorité presque souveraine. Ce fut par son conseil que les Goths ravagèrent les terres des Germains, celles que les Francs occupent maintenant. César, qui le premier de tous s'arrogea le pouvoir suprême à Rome ; César, qui soumit le monde presque entier à son pouvoir, et subjugua non seulement tous les royaumes, mais encore les îles que l'Océan sépare de notre continent; César, qui rendit tributaires des Romains ceux même qui n'avaient jamais entendu prononcer leur nom; César, dis-je, essaya plusieurs fois de subjuguer les Goths, mais sans succès. Tibère règne, c'est déjà le troisième empereur que comptent les Romains; néanmoins les Goths conservent leur indépendance. Ceux-ci n'aspiraient alors qu'à une chose, la seule utile à leurs yeux, la seule importante: c'était de suivre les conseils de Dicénéus, d'accomplir eu tout point ses préceptes. Celui-ci, voyant leur docilité à lui obéir en tout, et découvrant en eux une intelligence naturelle, leur enseigna presque toutes les branches de la philosophie; car c'était un maître habile en cette science. Il leur apprit la morale, afin de les dépouiller de leurs moeurs barbares; la physique, pour les porter à vivre conformément à la nature sous des lois qu'il leur donna, lois dont les Goths conservent encore le texte écrit, et qu'ils appellent Bellagines. Il leur enseigna la logique , et rendit par là leur raison supérieure à celle des autres peuples. Il leur montra la pratique enfin, les exhortant à ne faire de leur vie qu'une suite de bonnes actions. Ensuite il leur fit connaître la théorie ; et, leur dévoilant tous les secrets de l'astronomie, il leur expliqua les douze signes du zodiaque, la marche des planètes à travers ces signes, comment l'orbe de la lune prend de l'accroissement, comment il diminue; il leur fit voir combien le globe embrasé du soleil surpasse en grandeur celui de la terre. Enfin il leur apprit les noms de trois cent quarante-quatre étoiles, et par quels signes elles passent pour se rapprocher ou s'écarter du pôle céleste, dans leur course rapide d'orient en occident. Quelle devait être, je vous le demande, la constance de cos vaillants hommes, pour sacrifier ainsi à l'étude de la philosophie le peu de jours qu'ils passaientsans combattre? Vous eussiez vu l'un observer l'état du ciel, l'autre les propriétés des herbes et des fruits; celui-ci étudier les influences diverses de la lune ; celui-là, soit une éclipse de soleil, soit la loi qui ramène cet astre à l'orient, alors qu'emporté dans la révolution du ciel il précipite sa course vers l'occident. Dicénéus, ayant appris aux Goths ces choses et encore bien d'autres, fut regardé par eux comme un être surnaturel. Aussi gouverna-t-il non seulement les peuples, mais même les rois. ll choisit les hommes les plus nobles et les plus sages parmi eux, les instruisit des choses de la religion, les initia au culte de certaines divinités et de leurs autels, et en fit des prêtres auxquels il donna le nom Piléati : la raison en est, je pense, qu'ils sacrifiaient la tête couverte d'une tiare, laquelle nous nommons aussi piléus. Il commanda qu'on appelât Capillati le reste de la nation; et ce nom est en tel honneur chez les Goths, qu'ils le mentionnent encore aujourd'hui dans leurs chants. Après la mort de Dicénéus, ils eurent presque autant de vénération pour Comosicus, dont la science égalait la sienne. Celui-ci, à cause de ses vastes connaissances, fut à la fois roi et pontife des Goths, et il jugeait les peuples dans sa justice.
XI. Engleza
(67) Then when Buruista was king of the Goths, Dicineus came to Gothia at the time when Sulla ruled the Romans. Buruista received Dicineus and gave him almost royal power. It was by his advice the Goths ravaged the lands of the Germans, which the Franks now possess. (68) Then came Caesar, the first of all the Romans to assume imperial power and to subdue almost the whole world, who conquered all kingdoms and even seized islands lying beyond our world, reposing in the bosom of Ocean. He made tributary to the Romans those that knew not the Roman name even by hearsay, and yet was unable to prevail against the Goths, despite his frequent attempts. Soon Gaius Tiberius reigned as third emperor of the Romans, and yet the Goths continued in their kingdom unharmed. (69) Their safety, their advantage, their one hope lay in this, that whatever their counsellor Dicineus advised should by all means be done; and they judged it expedient that they should labor for its accomplishment. And when he saw that their minds were obedient to him in all things and that they had natural ability, he taught them almost the whole of philosophy, for he was a skilled master of this subject. Thus by teaching them ethics he restrained their barbarous customs; by imparting a knowledge of physics he made them live naturally under laws of their own, which they possess in written form to this day and call belagines. He taught them logic and made them skilled in reasoning beyond all other races; he showed them practical knowledge and so persuaded them to abound in good works. By demonstrating theoretical knowledge he urged them to contemplate the twelve signs and the courses of the planets passing through them, and the whole of astronomy. He told them how the disc of the moon gains increase or suffers loss, and showed them how much the fiery globe of the sun exceeds in size our earthly planet. He explained the names of the three hundred and forty-six stars and told through what signs in the arching vault of the heavens they glide swiftly from their rising to their setting. (70) Think, I pray you, what pleasure it was for these brave men, when for a little space they had leisure from warfare, to be instructed in the teachings of philosophy! You might have seen one scanning the position of the heavens and another investigating the nature of plants and bushes. Here stood one who studied the waxing and waning of the moon, while still another regarded the labors of the sun and observed how those bodies which were hastening to go toward the east are whirled around and borne back to the west by the rotation of the heavens. When they had learned the reason, they were at rest. (71) These and various other matters Dicineus taught the Goths in his wisdom and gained marvellous repute among them, so that he ruled not only the common men but their kings. He chose from among them those that were at that time of noblest birth and superior wisdom and taught them theology, bidding them worship certain divinities and holy places. He gave the name of Pilleati to the priests he ordained, I suppose because they offered sacrifice having their heads covered with tiaras, which we otherwise call pillei. (72) But he bade them call the rest of their race Capillati. This name the Goths accepted and prized highly, and they retain it to this day in their songs. (73) After the death of Dicineus, they held Comosicus in almost equal honor, because he was not inferior in knowledge. By reason of his wisdom he was accounted their priest and king, and he judged the people with the greatest uprightness.
XII. Latina
Et hoc rebus excedente humanis, Corillus rex Gothorum in regno conscendit, et per quadraginta annos in Dacia suis gentibus imperavit. Daciam dico antiquam, quam nunc Gepidarum populi possidere nos****ur. Quae patria in conspectu Moesiae trans Danubium corona montium cingitur : duos tantum habens accessus, unum per Boutas, alterum per Tabas. Hanc Gothicam, quam Daciam appellavere maiores (quae nunc, ut diximus, Gepidia dicitur), tunc ab oriente Roxolani (67), ab occasu Tamazites, a septentrione Sarmatae, et Bastemae, a meridie amnis Danubii fluenta terminabant. Tamatites ab Roxolanis alveo tantum fluvii segregantur. Sed quia Danubii mentio facta est (68), non ab re iudico pauca de tali amne egregia indicare. Nam hic in Alemannicis arvis exoriens, sexaginta a fonte suo flumina usque ad ostia in Pontum vergentia, per mille ducentorum passuum milia hinc inde suscipiens flumina in modum spinae, quae costas ut cratem intexunt ; omnino amplissimus est, qui in lingua Bessorum Hister vocatur, ducentis tantum pedibus in altum aquam alveo habet profundam. Hic etenim amnis inter caetera flumina immanis omnes superat, praeter Nilum. Haec de Danubio dixisse sufficiat. Ad propositum vero, unde nos digressi sumus, adiuvante Domino redeamus.
XII. Franceza
Comosicus étant mort , Corillus monta sur le trône, et régna pendant quarante ans sur les Goths, dans la Dacie. Je veux parler de l'ancienne Dacie, celle que les Gépides occupent aujourd'hui, comme on sait. Cette contrée, située en regard de la Moesie, au delà du Danube, est ceinte d'une couronne de montagnes, et n'a que deux issues, dont l'une se nomme Boutas, et l'autre Tabas. Appelée Dacie anciennement, ensuite Gothie sous les Goths, elle porte maintenant, comme nous l'avons dit, le nom de Gépidie. Elle est bornée à l'orient par les Roxolans, au couchant par les Tamazites, au septentrion par les Sarmates et les Bastarnes , au midi par le cours du Danube. Les Tamazites et les Boxalans ne sont séparés que par le lit du fleuve. Mais puisque je viens de nommer le Danube, il ne sera pas, je crois, hors de propos d'en indiquer ici quelques particularités remarquables. il prend sa source dans le pays des Alemannes, et reçoit soixante fleuves depuis sa source jusqu'au Pont-Euxin, où il a son embouchure. Ces fleuves, qui sillonnent ses bords à droite et à gauche sur un espace de douze cent mille pas, lui donnent la figure d'une arête de poisson. Quand il prend le nom d'Hister, que les Besses lui donnent dans leur langue, il acquiert une prodigieuse largeur, et ses eaux ont jusqu'à deux cents pieds de profondeur. Aussi ce fleuve immense surpasse-t-il en grandeur tous les autres fleuves, et n'a que le Nil pour rival. Mais c'est assez parler du Danube : avec l'aide du Seigneur, revenons à notre sujet, dont nous nous sommes écarté.
XII. Engleza
When he too had departed from human affairs, Coryllus ascended the throne as king of the Goths and for forty years ruled his people in Dacia. I mean ancient Dacia, which the race of the Gepidae now possess. (74) This country lies across the Danube within sight of Moesia, and is surrounded by a crown of mountains. It has only two ways of access, one by way of the Boutae and the other by the Tapae. This Gothia, which our ancestors called Dacia and now, as I have said, is called Gepidia, was then bounded on the east by the Roxolani, on the west by the Iazyges, on the north by the Sarmatians and Basternae and on the south by the river Danube. The Iazyges are separated from the Roxolani by the Aluta river only.(75) And since mention has been made of the Danube, I think it not out of place to make brief notice of so excellent a stream. Rising in the fields of the Alamanni, it receives sixty streams which flow into it here and there in the twelve hundred miles from its source to its mouths in the Pontus, resembling a spine inwoven with ribs like a basket. It is indeed a most vast river. In the language of the Bessi it is called the Hister, and it has profound waters in its channel to a depth of quite two hundred feet. This stream surpasses in size all other rivers, except the Nile. Let this much suffice for the Danube. But let us now with the Lord's help return to the subject from which we have digressed.
XIII. Latina
Longum namque post intervallum, Domitiano imperatore regnante (69), eiusque avaritiam metuentes, foedus, quod dudum cum aliis principibus pepigerant Gothi solventes; ripam Danubii iam longe possessam ab imperio Romano, deiectis militibus cum eorum ducibus vastaverunt, cui provinciae tunc post Agrippam Poppaeus praeerat Sabinus, Gothis autem Dorpaneus (70) principatum agebat, quando bello commisso Gothi, Romanis devictis, Poppaei Sabini capite absciso, multa castella et civitates invadentes de parte imperatoris publice depraedarunt : qua necessitate suorum Domitianus (71) cum omni virtute sua in Illyricum properavit, et totius pene reipublicae militibus, ductore Fusco praelato, cum electissimis viris amnem Danubii confertis navibus ad instar pontis transmeare coegit super exercitum Dorpanei. Tum Gothi haut segnes reperti, arma capessunt, primoque conflictu, mox Romanos devin****, Fuscoque duce extincto, divitias de castris militum despoliant, magnaque potiti per loca victoria, iam proceres suos, quasi qui fortuna vincebant, non puros homines, sed semideos, id est Anses (72) vocavere. Quorum genealogiam ut paucis percurram, ut quo quis parente genitus est, aut unde origo accepta, ubi finem effecit, absque invidia, qui legis vera dicentem ausculta.
XIII. Franceza
Longtemps après, sous le règne de l'empereur Domitien, les Goths, se défiant de son avarice, rompirent l'alliance qu'ils avaient faite anciennement avec d'autres empereurs, mirent en fuite soldats et généraux romains, et ravagèrent la rive du Danube, dont l'empire était en possession depuis longtemps. Poppæus Sabinus avait succédé à Agrippa dans le gouvernement de cette province; les Goths, de leur côté, avaient pour roi Dorpanéus : on en vint aux mains; les Goths battirent les Romains, coupèrent la tête à Poppaeus Sabinus, et, s'étant rendus maîtres d'un grand nombre de forteresses et de villes appartenant à l'empereur, ils les saccagèrent. Dans cette extrémité où se trouvaient réduits ses sujets, Domitien se hâta de passer en Illyrie avec toutes ses forces, et donna l'ordre à Fuscus, auquel il confia le commandement de presque toutes les troupes de l'empire, de passer le Danube sur un pont de bateaux avec l'élite de ses soldats, et de marcher contre l'armée de Dorpanéus; mais les Goths ne se laissèrent pas surprendre. Ils prirent les armes, et dès le premier combat défirent les Romains, tuèrent Fuscus leur général, et pillèrent leur camp après l'avoir forcé. Ce fut à l'occasion de cette grande victoire que les Goths donnèrent le nom d'Anses, c'est-à-dire de demi-dieux, à leurs chefs, ceux-ci leur paraissant trop constamment favorisés de la fortune pour n'être que de simples mortels. Je vais maintenant exposer leur généalogie en peu de mots. Vous qui me lisez sans partialité, écoutez-moi donc; je vous dirai avec exactitude de quel père descend chacun d'eux, quel fut l'auteur de leur race, et quel en fut le dernier rejeton.
XIII. Engleza
(76) Now after a long time, in the reign of the Emperor Domitian, the Goths, through fear of his avarice, broke the truce they had long observed under other emperors. They laid waste the bank of the Danube, so long held by the Roman Empire, and slew the soldiers and their generals. Oppius Sabinus was then in command of that province, succeeding Agrippa, while Dorpaneus held command over the Goths. Thereupon the Goths made war and conquered the Romans, cut off the head of Oppius Sabinus, and invaded and boldly plundered many castles and cities belonging to the Emperor. (77) In this plight of his countrymen Domitian hastened with all his might to Illyricum, bringing with him the troops of almost the entire empire. He sent Fuscus before him as his general with picked soldiers. Then joining boats together like a bridge, he made his soldiers cross the river Danube above the army of Dorpaneus. (78) But the Goths were on the alert. They took up arms and presently overwhelmed the Romans in the first encounter. They slew Fuscus, the commander, and plundered the soldiers' camp of its treasure. And because of the great victory they had won in this region, they thereafter called their leaders, by whose good fortune they seemed to have conquered, not mere men, but demigods, that is Ansis. Their genealogy I shall run through briefly, telling the lineage of each and the beginning and the end of this line. And do thou, O reader, hear me without repining; for I speak truly.
XIV. Latina
Horum ergo, ut ipsi suis in fabulis ferunt, primus fuit Gapt, qui genuit Halmal. Halmal vero genuit Augis: Augis genuit eum, qui dictus est Amala, a quo et origo Amalorum decurrit. Et Amala genuit Isarna: Isarna autem genuit Ostrogotha: Ostrogotha autem genuit Unilt: Unultl genuit Athal: Athal genuit Achiulf: Achiulf genuit Ansilam et Ediulf, Vuldulf et Hermerich: Vuldulf vero genuit Valaravans: Valaravans autem genuit Winitharium: Winitharius quoque genuit Theodemir et Walemir et Widemir: Theodimir genuit Theodericum: Theodericus genuit Amalasuentam: Amalasuenta genuit Athalaricum et Matesuentham, de Utherico viro suo, cuius affinitati generis sic ad eam coniunctas est. Nam supradictus Hermericus, filius Achiulfi genuit Hunnimundum: Hunnimundus autem genuit Thorismundum: Thorismundus vero genuit Berimund: Berimund autem genuit Widericum: Widericus genuit Eutharicum, qui coniunctus Amalasuentae genuit Athalaricum et Mathasuentam; mortuoque in puerilibus annis Athalarico Mathasuenthae Witichis est sociatus de quo non suscepit liberum, adductique simul a Belisario Constantinopolim: et Witichis rebus excedente humanis Germanus patricius fratruelis Iustiniani imp. eam in conubio sumens patriciam ordinariam fecit; de qua et genuit filium item Germanum nomine, Germano vero defuncto ipsa vidua perseverare disponit, quomodo autem aut qualiter regnum Amalorum distructum est, loco suo, si dominus iubaverit, edicimus. Nunc autem ad id, unde digressum fecimus, redeamus doceamusque, quomodo ordo gentis, unde agimus, cursus sui metam explevit, Ablabius enim storicus refert, quia ibi super limbum Ponti, ubi eos diximus in Scythia commanere, ibi pars eorum, qui orientali plaga tenebat, eisque praeerat Ostrogotha, utrum ab ipsius nomine, an a loco, id est orientales, dicti sunt Ostrogothae, residui vero Vesegothae, id est a parte occidua. Et quidem iam superius diximus, eos transito Danubio aliquantum temporis apud Moesiam, Thraciamque vixisse.
XIV. Franceza
Le premier de tous, comme les Goths eux-mêmes le racontent dans leurs poésies, fut Gapt, qui engendra Halmal; Halmal engendra Augis; Augis engendra celui qui porta le nom d'Amala, et qui est la souche des Amales. Amala engendra Isarna ; Isarna engendra Ostrogotha ; Ostrogotha engendra Unilt; Unilt engendra Athal; Athal engendra Achiulf; Achiulf engendra Ansila et Ediulf, Vuldulf et Herméric. Vuldulf engendra Valeravans; Valeravans engendra Winithar; Winithar engendra Théodemir, Walemir et Widemir. Théodemir engendra Théoderic; Théoderic engendra Amalasuente; Amalasuente engendra Athalaric et Mathasuente, qu'elle eut d'Uthéric son époux, et du même sang qu'elle; car Herméric, fils d'Achiulf, celui dont j'ai parlé plus haut, engendra Hunnimund; Hunnimund engendra Thorismund; Thorismund engendra Bérimund; Bérimund engendra Widéric; Widéric engendra Eutharic, et celui-ci, devenu l'époux d'Amalasuente, engendra Athalaric et Mathasuente. Athalaric étant mort dans son jeune âge, Mathasuente épousa Witichis; elle n'en eut point d'enfants. Ils furent amenés tous deux à Constantinople par Bélisaire ; et Witichis y étant mort, le patrice Germanus, fils d'un frère de notre seigneur l'empereur Justinien, prit pour femme cette même Mathasuente, et l'éleva au rang de patrice ordinaire; il en eut un fils, qui s'appela Germanus comme lui. Germanus étant mort, sa veuve prit la résolution de ne jamais se remarier. Nous ferons connaître en son lieu (si telle est la volonté du Seigneur) comment prit fin le règne des Amales : maintenant revenons à notre sujet, dont nous nous sommes écarté, et parlons du temps où la nation dont il est question mit enfin un terme à ses courses. L'historien Ablavius rapporte que tandis que les Goths demeuraient, comme nous l'avons dit, en Scythie et sur le rivage du Pont-Euxin, ceux d'entre eux qui demeuraient du côté de l'orient, et qui avaient pour chef Ostrogotha, furent appelés Ostrogoths (on ignore si ce fut à cause du nom de leur roi, ou de leur position orientale ) ; et que les autres, ceux qui s'étaient établis à l'occident, reçurent le nom de Visigoths. Nous avons déjà dit qu'après avoir franchi le Danube, ils avaient quelque temps habité dans la Moesie et dans la Thrace.
XIV. Engleza
(79) Now the first of these heroes, as they themselves relate in their legends, was Gapt, who begat Hulmul. And Hulmul begat Augis; and Augis begat him who was called Amal, from whom the name of the Amali comes. This Amal begat Hisarnis. Hisarnis moreover begat Ostrogotha, and Ostrogotha begat Hunuil, and Hunuil likewise begat Athal. Athal begat Achiulf and Oduulf. Now Achiulf begat Ansila and Ediulf, Vultuulf and Hermanaric. And Vultuulf begat Valaravans and Valaravans begat Vinitharius. Vinitharius moreover begat Vandalarius; (80) Vandalarius begat Thiudimer and Valamir and Vidimer; and Thiudimer begat Theodoric. Theodoric begat Amalasuentha; Amalasuentha bore Athalaric and Mathesuentha to her husband Eutharic, whose race was thus joined to hers in kinship. (81) For the aforesaid Hermanaric, the son of Achiulf, begat Hunimund, and Hunimund begat Thorismud. Now Thorismud begat Beremud, Beremud begat Veteric, and Veteric likewise begat Eutharic, who married Amalasuentha and begat Athalaric and Mathesuentha. Athalaric died in the years of his childhood, and Mathesuentha married Vitiges, to whom she bore no child. Both of them were taken together by Belisarius to Constantinople. When Vitiges passed from human affairs, Germanus the patrician, a cousin of the Emperor Justinian, took Mathesuentha in marriage and made her a Patrician Ordinary. And of her he begat a son, also called Germanus. But upon the death of Germanus, she determined to remain a widow. Now how and in what wise the kingdom of the Amali was overthrown we shall keep to tell in its proper place, if the Lord help us.(82) But let us now return to the point whence we made our digression and tell how the stock of this people of whom I speak reached the end of its course. Now Ablabius the historian relates that in Scythia, where we have said that they were dwelling above an arm of the Pontic Sea, part of them who held the eastern region and whose king was Ostrogotha, were called Ostrogoths, that is, eastern Goths, either from his name or from the place. But the rest were called Visigoths, that is, the Goths of the western country.
XV. Latina
Ex eorum reliquiis fuit et Maximinus imperator post Alexandrum Mamaeae, ut dicit Symmachus (74) in quinto suae istoriae libro. Alexandro, inquit, Caesar mortuo, Maximus ab exercitu factus est imperator, ex infimis parentibus in Thracia natus, a patre Gotho nomine Mecca (75), matre Alana, quae Ababa dicebatur. Is triennium regnans, dum in Christianos arma commoveret, imperium simul et vitam amisit. Nam hic, Severo imperatore regnante, et natalem filii diem celebrante, post primam aetatem, et rusticanam vitam, de pascuis in militiam venit. Princeps siquidem Severus militares dederat ludos; quod cernens Maximinus, qui erat semibarbarus adolescens, positis praemiis, barbara lingua petit ab imperatore, ut sibi luctandi cum expertis militibus licentiam daret. Severus, ammodum miratus magnitudinem formae (erat enim, ut fertur, statura eius procera ultra octo pedes), iussit eum lixis corporeo nexu contendere, ne quid a rudi homine militaribus viris eveniret iniuriae. Tunc Maximinus sedecim lixas tanta felicitate prostravit, ut vincendo singulos nullam sibi requiem intercapedine temporum daret. Hic, captis praemiis, iussus est in militiam mitti, primaque ei stipendia equesiria fuere. Tertiam post diem, cum imperator prodierat in campum, vidit eum exsultantem more barbarico, iussitque tribuno ut eum coercitum ad Romanam imbueret disciplinam. Ille vero ubi de se intellexit principem loqui, accessit ad eum, equitantemque praeire pedibus coepit. Tum imperator equo adacto in cursum calcaribus incitatum, multos orbes huc atque illuc usque ad suam fatigationem variis inflexibus interpedavit, ac deinde ait illi: « Num quid vis post cursum Thracisce, luctari (76) ? » Respondit: « Quantum libet, imperator. » Ita Severus, ex equo desiliens, recentissimos militum cum eodem certare iussit. At ille septem valentissimos iuvenes ad terram elisit, ita ut antea nihil per intervalla respiraret. Solusque a Caesare et argenteis praemiis, et aureo torque donatus est, iussus deinde inter tipatores degere corporis principalis. Post haec sub Antonino Caracalla ordines duxit, ac saepe famam factis extendens, inter plures militiae gradus, centuriasque strenuitatis suae praetium tulit. Macrino tamen postea in regnum ingresso, recusavit militiam pene triennium, tribunatusque habens honorem, numquam se oculis obtulit Macrini : indignum ducens eius imperium, quod perpetratum facinus erat quaesitum ab Heliogabalo. Dehinc quasi ad Antonini filium revertens, tribunatum suum adiit, et post hunc sub Alexandro Mamaeae contra Parthos mirabiliter dimicavit. Eoque Mogontiaco militari tumultu occiso (77), ipse exercitus electione absque senatusconsulto effectus est imperator, qui cuncta bona sua in persecutione Christianorum malo voto foedavit, occisusque Aquileiae a Pupione (78), regnum reliquid Philippo. Quod nos idcirco huic opusculo de Symmachi historia mutuavimus, quatenus gentem, unde agimus, ad regni Romani fastigium usque venisse doceamus. Caeterum causa exegit, ut ad id, unde digressi sumus, redeamus.
XV. Franceza
Ce fut d'entre ceux des Goths restés dans ces contrées que sortit Maximin, empereur après la mort d'Alexandre, fils de Mammée. Ainsi le rapporte Symmaque au cinquième livre de son histoire. Alexandre César étant mort, dit-il, l'armée fit empereur Maximin, né en Thrace de parents obscurs. Son père était Goth, ayant nom Mecca; sa mère était Alaine, et s'appelait Ababa. La troisième année de son règne, et durant la persécution qu'il faisait souffrir aux chrétiens, il perdit ensemble l'empire et la vie. Sévère était empereur, et célébrait le jour de naissance d'un de ses fils, quand, au sortir d'une enfance passée dans les bois, il quitta la vie de pâtre pour celle de soldat. Le prince donnait des jeux militaires; parmi les spectateurs se trouvait Maximin, qui, jeune et à demi sauvage, à la vue des prix qu'on avait étalés, demanda à l'empereur, dans sa langue barbare, la permission de lutter avec des soldats d'une adresse éprouvée. Sévère, surpris à l'excès de sa haute taille, qui dépassait huit pieds, dit-on, ordonna qu'on le mît aux prises avec des goujats, ne voulant pas exposer les soldats à quelque outrage de la part de ce rustre. Le bonheur de Maximin fut tel, qu'il terrassa seize goujats les uns après les autres, sans se donner un moment de repos : le prix lui fut adjugé, et il reçut l'ordre d'entrer dans la milice. Il fut reçu, en commençant, dans la cavalerie. Trois jours après, l'empereur étant allé au camp de manoeuvre, et le voyant s'ébattre d'une façon barbare, ordonna au tribun de le punir, pour le plier à la discipline romaine. Maximin s'apercevant que le prince parlait de lui, s'en approcha, et se mit à devancer son cheval à la course. Alors empereur, pressant l'animal de l'éperon et le lançant au galop, lui fit faire diverses évolutions, décrivant de côté et d'autre des cercles nombreux, jusqu'à ce qu'il crût Maximin rendu; et ensuite il lui dit: « Est-ce que tu ne veux pas, après la course, lutter à la thracienne? - Empereur, lui répondit-il, comme il vous plaira.» Sévère, sautant aussitôt de dessus son cheval, ordonna qu'on le fît lutter avec les soldats les plus récemment enrôlés; mais lui en jeta par terre sept des plus vigoureux, sans se donner le temps de reprendre haleine : aussi fut-il le seul à qui l'empereur décerna un collier d'or, outre le prix d'argent, et il le fit aussitôt passer dans ses gardes. Plus tard, sous Antonin Caracalla, il fut placé à la tête de son corps; sa réputation s'accrut avec ses belles actions, et sa bravoure fut récompensée par divers grades dans la milice, jusqu'à celui de centurion. Toutefois, à l'avènement de Macrin à l'empire, il refusa de servir pendant environ trois ans ; et bien qu'il eût alors le grade de tribun, il ne se présenta jamais aux yeux du nouvel empereur, le regardant comme indigne de régner, pour avoir enlevé par un crime le trône à Héliogabale. Il reprit ensuite du service sous le règne de celui qu'on regardait comme le fils de Caracalla, et il exerça sa charge de tribun. Après sa mort il combattit héroïquement contre les Parthes, sous Alexandre fils de Mammée. Enfin, celui-ci ayant été tué à Mayence dans une révolte de ses soldats, l'armée, sans consulter le sénat, fit Maximin empereur; mais il souilla toutes ses bonnes qualités par la funeste résolution qu'il prit de persécuter les chrétiens, et fut tué à Aquilée par Pupion, laissant l'empire à Philippe. Nous n'avons emprunté de l'histoire de Symmaque le morceau qu'on vient de lire, qu'afin de faire voir que la nation dont il est question en ce livre est parvenue jusqu'au falte des grandeurs romaines. Mais il nous faut revenir au point où notre digression a commencé.
XV. Engleza
(83) As already said, they crossed the Danube and dwelt a little while in Moesia and Thrace. From the remnant of these ame Maximinus, the Emperor succeeding Alexander the son of Mama. For Symmachus relates it thus in the fifth book of his history, saying that upon the death of Caesar Alexander, Maximinus was made Emperor by the army; a man born in hrace of most humble parentage, his father being a Goth named Micca, and his mother a woman of the Alani called Ababa. He reigned three years and lost alike his empire and his life while making war on the Christians. (84) Now after his first years spent in rustic life, he had come from his flocks to military service in the reign of the Emperor Severus and at the time when he was celebrating his son's birthday. It happened that the Emperor was giving military games. When Maximinus saw this, although he was a semi-barbarian youth, he besought the Emperor in his native tongue to give him permission to wrestle with the trained soldiers for the prizes offered. (85) Severus marvelling much at his great size--for his stature, it is said, was more than eight feet,--bade him contend in wrestling with the camp followers, in order that no injury might befall his soldiers at the hands of this wild fellow. Thereupon Maximinus threw sixteen attendants with so great ease that he conquered them one by one without taking any rest by pausing between the bouts. So then, when he had won the prizes, it was ordered that he should be sent into the army and should take his first campaign with the avalry. On the third day after this, when the Emperor went out to the field, he saw him coursing about in barbarian fashion and bade a tribune restrain him and teach him Roman discipline. But when he understood it was the Emperor who was speaking about him, he came forward and began to run ahead of him as he rode. (86) Then the Emperor spurred on his horse to a slow trot and wheeled in many a circle hither and thither with various turns, until he was weary. And then he said to him "Are you willing to wrestle now after your running, my little Thracian?" "As much as you like, O Emperor," he answered. So Severus leaped from his horse and ordered the freshest soldiers to wrestle with him. But he threw to the ground seven very powerful youths, even as before, taking no breathing space between the bouts. So he alone was given prizes of silver and a golden necklace by Caesar. Then he was bidden to serve in the body guard of the Emperor. (87) After this he was an officer under Antoninus Caracalla, often increasing his fame by his deeds, and rose to many military grades and finally to the centurionship as the reward of his active service. Yet afterwards, when Macrinus became Emperor, he refused military service for almost three years, and though he held the office of tribune, he never came into the presence of Macrinus, thinking his rule shameful because he had won it by committing a crime. (88) Then he returned to Eliogabalus, believing him to be the son of Antoninus, and entered upon his tribuneship. After his reign, he fought with marvellous success against the Parthians, under Alexander the son of Mama. When he was slain in an uprising of the soldiers at Mogontiacum, Maximinus himself was made Emperor by a vote of the army, without a decree of the senate. But he marred all his good deeds by persecuting the Christians in accordance with an evil vow and, being slain by Pupienus at Aquileia, left the kingdom to Philip. These matters we have borrowed from the history of Symmachus for this our little book, in order to show that the race of which we speak attained to the very highest station in the Roman Empire. But our subject requires us to return in due order to the point whence we digressed.
XVI. Latina
Nam gens ista mirum in modum in ea parte, qua versabatur, id est Ponti in litore Scythiae soli, innotuit, sine dubio tanta spatia tenens terrarum, tot sinus maris, tot fluminum cursus, sub cuius saepe dextra Wandalus iacuit, stetit sub pretio arcomannus, Quadorum principes in servitutem redacti sunt. Philippo namque antedicto regnante Romanis, qui solus ante Constantinum Christianus cum Philippo, id est filio fuit, cuius et secundo anno regni Roma millesimum annum explevit, Gothi, ut assolet, distracta sibi stipendia sua aegre ferentes, de amicis facti sunt inimici. Nam quamvis remoti sub regibus viverent suis, reipublicae tamen Romanae foederati erant, et annua munera percipiebant. Quid multa ? Transiens tunc Ostrogotha cum suis Danubium, Moesiam, Thraciamque vastavit (79) : ad quem repellendum Decius senator a Philippo dirigitur; qui veniens dum genti nihil praevalet, milites proprios exemptos a militia fecit vita privata degere; quasi eorum neglectu Gothi Danubium transissent, factaque, ut puta in suis vindicta, ad Philippum revertitur. Milites vero videntes, se esse post tot labores militia pulsos, indignati ad Ostrogothae regis Gothorum auxilium confugerunt. Qui excipiens eos, eorumque verbis accensus, mox triginta milia virorum armata produxit ad proelium, adhibitis sibi Taphilis (80), et Astringis nonnullis. Sed et Carporum tria milia, genus hominum ad bella nimis expeditum, qui saepe Romanis infesti sunt; quos tamen post haec, imperante Dioclitiano, et Galerius Maximinus Caesar de civitate reipublicae Romanae subegit. Is ergo habens Gothos et Peucenos, ab insula Peuce, quae ostio Danubii Ponto mergenti adiacet, Argaitum et Gunthericum nobilissimos suae gentis ductores praefecit. Qui mox Danubium vadati, et secundo Moesiam populati, Marcianopolim (81) eiusdem patriae urbem famosam metropolim aggrediuntur, diuque obsessam, accepta pecunia ab his, qui inerant, reliquere. Et quia Marcianopolim nominavimus, libet aliqua de eius situ breviter intimare. Nam hanc urbem Traianus imperator hac re, ut fertur, aedificavit, eo quod Marciae sororis suae puella, dum lavat in flumine illo, quod nimiae limpiditatis saporisque in media urbe oritur, Potami cognomento, exindeque vellet aquam haurire, casu vas aureum, quod ferebatur, in profundum cecidit, metalli pondere praegravatum longeque post emersit; quod certe non erat usitatum, aut vacuum sorberi, aut certe seme voratum undis respuentibus enatare. His Traianus sub admiratione compertis, fontique numinis quiddam inesse credens, conditam civitatem germanae suae in nomine Marcianopolim nomninavit.
XVI. Franceza
Cette nation jeta un éclat extraordinaire dans les contrées qu'elle habita d'abord, je veux dire dans la Scythie, au bord du Pont-Euxin. Occupant, comme on ne saurait en douter, de si grands espaces de terre, maîtresse de tant de mers, du cours de tant de fleuves, combien de fois ne fit-elle pas tomber sous sa main le Vandale, n'imposa-t-elle pas tribut au Marcoman, ne réduisit-elle pas en servitude les princes des Quades? Sous l'empereur Philippe, le même dont j'ai parlé plus haut, qui fut le seul prince chrétien, avec Philippe son fils, avant Constantin, et vit, la seconde année de son règne, Rome accomplir sa millième année, les Goths, justement mécontents de ce qu'on ne leur payait plus leur solde, devinrent ennemis, d'amis qu'ils étaient; car, bien qu'ils vécussent sous leurs rois dans un pays reculé , ils étaient néanmoins fédérés de l'empire, et recevaient un don annuel. Que vous dirai-je? Ostrogotha passa le Danube avec les siens, et dévasta la Maesie et la Thrace. Philippe envoya contre lui le sénateur Décius. Celui-ci s'étant mis à la tête des troupes, et ne remportant aucun avantage, cassa ses soldats et les renvoya dans leurs foyers, comme si c'eût été par leur négligence que les Goths eussent passé le Danube. S'étant ainsi vengé sur les siens de son insuccès, il retourna auprès de Philippe. Mais les soldats indignés de se voir licenciés, après les fatigues qu'ils avaient essuyées, coururent offrir leur secours au roi des Goths Ostrogotha. Il les accueillit bien ; et, enflammé par leurs discours, il marche bientôt contre les Romains à la tête de trente mille hommes, auxquels se joignirent des Thaphiles, des Astringiens, trois mille Carpiens, race d'hommes fort aguerris et souvent funestes aux Romains, mais que plus tard cependant Galérius Maximin, césar, soumit à l'empire, sous le règne de Dioclétien. Pour revenir à Ostrogotha, ayant réuni des Goths et des Peucéniens de l'île de Peucé, adjacente à l'embouchure du Danube dans le Pont-Euxin, il leur donna pour chefs Argaït et Gunthéric, les premiers de la nation des Goths en noblesse. Ceux-ci sans tarder passèrent à gué le Danube, ravagèrent une seconde fois la Moesie, et attaquèrent Marcianopolis, métropole célébre de cette province. Mais après l'avoir assiégée longtemps, ils se retirèrent pour une somme d'argent que leur donnèrent les habitants. Qu'il nous soit permis, puisque nous avons nommé Marcianapolis, de dire quelques mots sur la fondation de cette ville. Voici à quelle occasion l'empereur Trajan la fit bâtir: On rapporte qu'une jeune fille de sa soeur Marcia se baignait dans ce fleuve, dont les eaux limpides et d'un goût exquis prennent leur source au milieu de la ville, et qui sappelle Potamos. Comme elle voulait puiser de l'eau , elle laissa échapper par mégarde un vase d'or dont elle se servait, lequel tomba au fond, entraîné par le poids du métal, mais reparut sur l'eau plus loin. C'était assurément une chose surnaturelle que ce vase fût submergé étant vide, ou qu'il surnageât, rejeté par les flots, après avoir été englouti; aussi Trajan, en apprenant ces circonstances, fut-il dans un grand étonnement; et augurant que quelque divinité résidait dans cette source, il y bâtit une ville qu'il nomma Marcianopolis, du nom de sa soeur.
XVI. Engleza
(89) Now the Gothic race gained great fame in the region where they were then dwelling, that is in the Scythian land on the shore of Pontus, holding undisputed sway over great stretches of country, many arms of the sea and many river courses. By their strong right arm the Vandals were often laid low, the Marcomanni held their footing by paying tribute and the princes of the Quadi were reduced to slavery. Now when the aforesaid Philip--who, with his son Philip, was the only Christian emperor before Constantine--ruled over the Romans, in the second year of his reign Rome completed its one thousandth year. He withheld from the Goths the tribute due them; whereupon they were naturally enraged and instead of friends became his foes. For though they dwelt apart under their own kings, yet they had been allied to the Roman state and received annual gifts. (90) And what more? Ostrogotha and his men soon crossed the Danube and ravaged Moesia and Thrace. Philip sent the senator Decius against him. And since he could do nothing against the Getae, he released his own soldiers from military service and sent them back to private life, as though it had been by their neglect that the Goths had crossed the Danube. When, as he supposed, he had thus taken vengeance on his soldiers, he returned to Philip. But when the soldiers found themselves expelled from the army after so many hardships, in their anger they had recourse to the protection of Ostrogotha, king of the Goths. (91) He received them, was aroused by their words and presently led out three hundred thousand armed men, having as allies for this war some of the Taifali and Astringi and also three thousand of the Carpi, a race of men very ready to make war and frequently hostile to the Romans. But in later times when Diocletian and Maximian were Emperors, the Caesar Galerius Maximianus conquered them and made them tributary to the Roman Empire. Besides these tribes, Ostrogotha had Goths and Peucini from the island of Peuce, which lies in the mouths of the Danube where they empty into the Sea of Pontus. He placed in command Argaithus and Guntheric, the noblest leaders of his race. (92) They speedily crossed the Danube, devastated Moesia a second time and approached Marcianople, the famed metropolis of that land. Yet after a long siege they departed, upon receiving money from the inhabitants.(93) Now since we have mentioned Marcianople, we may briefly relate a few matters in connection with its founding. They say that the Emperor Trajan built this city for the following reason. While his sister's daughter Marcia was bathing in the stream called Potamus--a river of great clearness and purity that rises in the midst of the city--she wished to draw some water from it and by chance dropped into its depths the golden pitcher she was carrying. Yet though very heavy from its weight of metal, it emerged from the waves a long time afterwards. It surely is not a usual thing for an empty vessel to sink; much less that, when once swallowed up, it should be cast up by the waves and float again. Trajan marvelled at hearing this and believed there was some divinity in the stream. So he built a city and called it Marcianople after the name of his sister.
XVII. Latina
Abhinc ergo, ut dicebamus, post longam obsidionem accepto praemio ditatus Geta, recessit ad pratriam : quem cernens Gepidarum natio subito ubique vincentem, praedisque ditatum, invidia ductus, arma in parentes movet. Quomodo vero Getae, Gepidasque sint parentes si quaeris, paucis absolvam. Meminisse debes me initio de Scanziae insulae gremio Gothos dixisse egressos cum Berich rege suo, tribus tantum navibus vectos ad citerioris Oceani ripam; quarum trium una navis, ut assolet, tardius vecta, nomen genti fertur dedisse; nam lingua eorum pigra, gepanta dicitur. Hinc factum est, ut paulatim et corruptae nomen eis ex convicio nasceretur. Gepidae namque sine dubio ex Gothorum prosapia du**** originem : sed quia, ut dixi, gepanta pigrum aliquid tardumque signat, pro gratuito convicio Gepidarum nomen exortum est, quod nec ipsud credo falsissimum. Sunt enim tardioris ingenii, et graviores corporum velocitate. Hi ergo Gepidae tacti invidia, dudum spreta provincia, commanebant in insula Visclae amnis vadis circumacta, quam patrio sermone dicebant Gepidos (82). Nunc eam, ut fertur, insulam gens Vividaria incolit, ipsis ad meliores terras meantibus. Qui Vividarii ex diversis nationibus ac si in unum asylum collecti sunt, et gentem fecisse nos****ur. Ergo, ut dicebamus, Gepidarum rex Fastida, qui etam gentem excitans, patrios fines per arma dilatavit, Burgundiones pene usque ad internicionem delevit, aliasque nonnullas gentes perdomuit. Gothos quoque male provocans, consanguinitatis foedus prius importuna concertatione violavit : superba admodum elatione iactatus, crescenti populo dum terras coepit addere, incolas patrios reddidit rariores. Is ergo missis legatis ad Ostrogotham, cuius adhuc imperio tam Ostrogothae utrique quam Vesegothae, id est, eiusdem gentes populi subiacebant; inclusum se montium queritans asperitate, silvarumque densitate constrictum : unum poscens e duobus, ut aut bellum sibi, aut locorum suorum spatia praepararet. Tunc Ostrogotha rex Gothorum, ut erat solidi animi, respondit legatis, bellum se quidem talem horrere, durumque fore, et omnino scelestum armis confligere cum propinqis, loca vero non cedere. Quid multa? Gepidae in bella irruunt, contra quos, ne nimii iudicarentur, movit et Ostrogotha procinctum, conveniuntque ad oppidum Galtis, iuxta quod currit fluvius Aucha, ibique magna partium virtute certatum est; quippe quos in se et armorum, et pugnaei similitudo commoverat. Sed causa melior, vivaxque ingenium iuvat Gothos : inclinata denique parte Gepidarum, proelium nox diremit. Tunc relicta suorum strage, Fastida rex Gepidarum properavit ad patriam, tam pudendis opprobriis humiliatus, quam fuerat elatione erectus. Redeunt victores Gothi, Gepidarum discessione contenti, suaque in patria nostri in pace versantur, usque dum eorum praevius existeret Ostrogotha.
XVII. Franceza
Comme nous le disions donc, les Gètes se retirèrent de devant cette ville après un long siège, et retournèrent dans leur pays, enrichis par l'argent qu'ils avaient reçu. Les Gépides, les voyant possesseurs tout à coup d'un grand butin et partout vainqueurs, se laissèrent entraîner par leur jalousie, et prirent les armes contre eux malgré leur parenté. Or comment les Gètes et les Gépides sont-ils parents? Si vous désirez le savoir, je vous le dirai en peu de mots. J'ai dit en commençant, vous devez vous le rappeler, que les Goths étaient sortis de l'île Scanzia avec leur roi Bérich, et que, sur trois vaisseaux seulement, ils avaient abordé aux rivages en deçà de l'Océan. Un de ces trois vaisseaux allant plus lentement que les autres, comme il arrive, fit donner, assure-t-on, le nom de Gépides à ceux qui le montaient; car dans la langue des Goths, paresseux se dit gépanta. De là vint qu'avec le temps, et par corruption, les Gépides tirèrent leur nom d'un terme de reproche. ll est, du reste, hors de doute que les Gépides ont la même origine que les Goths ; mais, comme je l'ai dit, gépanta signifiant paresseux, traînard, ce terme de reproche donné sans intention est devenu leur nom. Et je pense qu'il leur convient à merveille; car leur esprit est moins prompt, leur corps plus lent et plus pesant que ceux des Goths. La jalousie s'empara donc des Gépides, qui, dédaignés jusqu'alors, habitaient une île du fleuve Viscla, entourée de gués que, dans la langue de leurs pères, ils appelaient Gépidos. C'est là même qu'habite aujourd'hui, à ce qu'on rapporte, la nation des Vividariens, depuis que les Gépides se sont établis sur de meilleures terres. On sait que ces Vividariens, sortis de diverses nations, se sont rassemblés dans cette île comme en un asile, et ont ainsi fondé un peuple. Comme nous le disions donc, le roi des Gépides, Fastida, excitant sa nation, recula par ses con-quêtes les frontières de son pays. Après avoir écrasé les Burgundions , qu'il extermina presque entièrement, et dompté encore quelques autres nations, l'insensé, provoquant les Goths eux-mêmes, viola le premier les liens du sang par une agression coupable, et, poussé par son orgueil excessif, se mit à dépeupler les terres qu'il voulait ajouter à celles de son peuple. Il envoya d'abord des députés à Ostrogotha, sous l'empire duquel se trouvaient encore réunis les Ostrogoths et les Visigoths, deux peuples, comme on sait, de la même nation. Il se plaignait de ce qu'il était enfermé dans d'âpres montagnes et resserré par d'épaisses forêts, et lui demandait de deux choses l'une: ou de se préparer à la guerre, ou de lui céder une partie de ses terres. Alors Ostrogotha, roi des Goths, avec la fermeté de caractère qui le distinguait, répondit aux envoyés qu'une telle guerre lui faisait horreur assurément; qu'il lui serait dur, qu'il regardait comme un crime d'en venir aux mains avec ses proches; mais qu'il ne cédait point de terres. Que vous dirai-je? Les Gépides courent aux armes : pour qu'on ne les crût pas les plus forts, Ostrogotha marcha contre eux. Les deux armées se joignirent devant la ville de Galtis, au pied de laquelle coule le fleuve Aucha. Là, on combattit avec un grand courage des deux parts, car des deux parts étaient les mêmes armes et la même manière de combattre; mais les Goths furent aidés par la bonté de leur cause et par un génie plus vif. L'armée des Gépides finit par plier, et la nuit termina le combat. Alors, abandonnant les cadavres des siens, Fastida, roi des Gépides, retourna précipitamment dans son pays, autant humilié par cette honteuse défaite qu'il avait été enflé l'orgueil auparavant. Les Goths reviennent vainqueurs, joyeux de la retraite des Gépides; et tant que vécut leur chef Ostrogotha, les nôtres demeurèrent en paix dans leur pays.
XVII. Engleza
(94) From this city, then, as we were saying, the Getae returned after a long siege to their own land, enriched by the ransom they had received. Now the race of the Gepidae was moved with envy when they saw them laden with booty and so suddenly victorious everywhere, and made war on their kinsmen. Should you ask how the Getae and Gepidae are kinsmen, I can tell you in a few words. You surely remember that in the beginning I said the Goths went forth from the bosom of the island of Scandza with Berig, their king, sailing in only three ships toward the hither shore of Ocean, namely to Gothiscandza. (95) One of these three ships proved to be slower than the others, as is usually the case, and thus is said to have given the tribe their name, for in their language gepanta means slow. Hence it came to pass that gradually and by corruption the name Gepidae was coined for them by way of reproach. For undoubtedly they too trace their origin from the stock of the Goths, but because, as I have said, gepanta means something slow and stolid, the word Gepidae arose as a gratuitous name of reproach. I do not believe this is very far wrong, for they are slow of thought and too sluggish for quick movement of their bodies. (96) These Gepidae were then smitten by envy while they dwelt in the province of Spesis on an island surrounded by the shallow waters of the Vistula. This island they called, in the speech of their fathers, Gepedoios; but it is now inhabited by the race of the Vividarii, since the Gepidae themselves have moved to better lands. The Vividarii are gathered from various races into this one asylum, if I may call it so, and thus they form a nation. (97) So then, as we were saying, Fastida, king of the Gepidae, stirred up his quiet people to enlarge their boundaries by war. He overwhelmed the Burgundians, almost annihilating them, and conquered a number of other races also. He unjustly provoked the Goths, being the first to break the bonds of kinship by unseemly strife. He was greatly puffed up with vain glory, but in seeking to acquire new lands for his growing nation, he only reduced the numbers of his own countrymen. (98) For he sent ambassadors to Ostrogotha, to whose rule Ostrogoths and Visigoths alike, that is, the two peoples of the same tribe, were still subject. Complaining that he was hemmed in by rugged mountains and dense forests, he demanded one of two things,--that Ostrogotha should either prepare for war or give up part of his lands to them. (99) Then Ostrogotha, king of the Goths, who was a man of firm mind, answered the ambassadors that he did indeed dread such a war and that it would be a grievous and infamous thing to join battle with their kin,--but he would not give up his lands. And why say more? The Gepidae hastened to take arms and Ostrogotha likewise moved his forces against them, lest he should seem a coward. They met at the town of Galtis, near which the river Auha flows, and there both sides fought with great valor; indeed the similarity of their arms and of their manner of fighting turned them against their own men. But the better cause and their natural alertness aided the Goths. (100) Finally night put an end to the battle as a part of the Gepidae were giving way. Then Fastida, king of the Gepidae, left the field of slaughter and hastened to his own land, as much humiliated with shame and disgrace as formerly he had been elated with pride. The Goths returned victorious, content with the retreat of the Gepidae, and dwelt in peace and happiness in their own land so long as Ostrogotha was their leader.
|
Prof.Dr. D. Ciurchea
|
|
|
duci
Forum Admin
173 Posts |
Posted - 05/17/2006 : 02:45:29
|
The Geography of Strabo
published in the
Loeb Classical Library,1924
The text is in the public domain. http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/Strabo/7C .html
Book VII, Chapter 3
1 As for the southern part of Germany beyond the Albis, the portion which is just contiguous to that river is occupied by the Suevi; then immediately adjoining this is the land of the Getae, which, though narrow at first, stretching as it does along the Ister on its southern side and on the opposite side along the mountain-side of the Hercynian Forest (for the land of the Getae also embraces a part of the mountains), afterwards broadens out towards the north as far as the Tyregetae; but I cannot tell the precise boundaries. It is because of men's ignorance of these regions that any heed has been given to those who created the mythical "Rhipaean Mountains" and "Hyperboreans," and also to all those false statements made by Pytheas the Massalian regarding the country along the ocean, wherein he uses as a screen his scientific knowledge of astronomy and mathematics. So then, those men should be disregarded; in fact, if even Sophocles, when in his role as a tragic poet he speaks of Oreithyia, tells how she was snatched up by "Boreas" and carried "over the whole sea to the ends of the earth and to the sources of night and to the unfoldings of heaven and to the ancient garden of Phoebus," his story can have no bearing on the present inquiry, but should be disregarded, just as it is disregarded by Socrates in the Phaedrus. But let us confine our narrative to what we have learned from history, both ancient and modern.
2 Now the Greeks used to suppose that the Getae were Thracians; and the Getae lived on either side the Ister, as did also the Mysi, these also being Thracians and identical with the people who are now called Moesi; from these Mysi sprang also the Mysi who now live between the Lydians and the Phrygians and Trojans. And the Phrygians themselves are Brigians, a Thracian tribe, as are also the Mygdonians, the Bebricians, the Medobithynians, the Bithynians, and the Thynians, and, I think, also the Mariandynians. These peoples, to be sure, have all utterly quitted Europe, but the Mysi have remained there. And Poseidonius seems to me to be correct in his conjecture that Homer designates the Mysi in Europe (I mean those in Thrace) when he says, "But back he turned his shining eyes, and looked far away towards the land of the horse-tending Thracians, and of the Mysi, hand-to hand fighters" for surely, if one should take Homer to mean the Mysi in Asia, the statement would not hang together. Indeed, when Zeus turns his eyes away from the Trojans towards the land of the Thracians, it would be the act of a man who confuses the continents and does not understand the poet's phraseology to connect with Thrace the land of the Asiatic Mysi, who are not "far away," but have a common boundary with the Troad and are situated behind it and on either side of it, and are separated from Thrace by the broad Hellespont; for "back he turned" generally means "to the rear," and he who transfers his gaze from the Trojans to the people who are either in the rear of the Trojans or on their flanks, does indeed transfer his gaze rather far, but not at all "to the rear." Again, the appended phrase is testimony to this very view, because the poet connected with the Mysi the "Hippemolgi" and "Galactophagi" and "Abii," who are indeed the wagon-dwelling Scythians and Sarmatians. For at the present time these tribes, as well as the Bastarnian tribes, are mingled with the Thracians (more indeed with those outside the Ister, but also with those inside). And mingled with them are also the Celtic tribes — the Boii, the Scordisci, and the Taurisci. However, the Scordisci are by some called "Scordistae"; and the Taurisci are called also "Ligurisci" and "Tauristae."
3 Poseidonius goes on to say of the Mysians that in accordance with their religion they abstain from eating any living thing, and therefore from their flocks as well; and that they use as food honey and milk and cheese, living a peaceable life, and for this reason are called both "god-fearing" and "capnobatae"; and there are some of the Thracians who live apart from woman-kind; these are called "Ctistae," and because of the honour in which they are held, have been dedicated to the gods and live with freedom from every fear; accordingly, Homer speaks collectively of all these peoples as "proud Hippemolgi, Galactophagi and Abii, men most just," but he calls them "Abii" more especially for this reason, that they live apart from women, since he thinks that a life which is bereft of woman is only half-complete (just as he thinks the "house of Protesilaüs" is only "half complete," because it is so bereft); and he speaks of the Mysians as "hand-to hand fighters" because they were indomitable, as is the case with all brave warriors; and Poseidonius adds that in the Thirteenth Book one should read "Moesi, hand-to hand fighters" instead of "Mysi, hand-to hand fighters."
5 In fact, it is said that a certain man of the Getae, Zamolxis by name, had been a slave to Pythagoras, and had learned some things about the heavenly bodies from him, as also certain other things from the Egyptians, for in his wanderings he had gone even as far as Egypt; and when he came on back to his home-land he was eagerly courted by the rulers and the people of the tribe, because he could make predictions from the celestial signs; and at last he persuaded the king to take him as a partner in the government, on the ground that he was competent to report the will of the gods; and although at the outset he was only made a priest of the god who was most honoured in their country, yet afterwards he was even addressed as god, and having taken possession of a certain cavernous place that was inaccessible to anyone else he spent his life there, only rarely meeting with any people outside except the king and his own attendants; and the king cooperated with him, because he saw that the people paid much more attention to himself than before, in the belief that the decrees which he promulgated were in accordance with the counsel of the gods. This custom persisted even down to our own time, because some man of that character was always to be found, who, though in fact only a counsellor to the king, was called god among the Getae. And the people took up the notion that the mountain was sacred and they so call it, but its name is Cogaeonum, like that of the river which flows past it. So, too, at the time when Byrebistas, against whom already the Deified Caesar had prepared to make an expedition, was reigning over the Getae, the office in question was held by Decaeneus, and somehow or other the Pythagorean doctrine of abstention from eating any living thing still survived as taught by Zamolxis.
11 As for the Getae, then, their early history must be left untold, but that which pertains to our own times is about as follows: Boerebistas a Getan, on setting himself in authority over the tribe, restored the people, who had been reduced to an evil plight by numerous wars, and raised them to such a height through training, sobriety, and obedience to his commands that within only a few years he had established a great empire and subordinated to the Getae most of the neighbouring peoples. And he began to be formidable even to the Romans, because he would cross the Ister with impunity and plunder Thrace as far as Macedonia and the Illyrian country; and he not only laid waste the country of the Celti who were intermingled with the Thracians and the Illyrians, but actually caused the complete disappearance of the Boii who were under the rule of Critasirus, and also of the Taurisci. To help him secure the complete obedience of his tribe he had as his coadjutor Decaeneus, a wizard, a man who not only had wandered through Egypt, but also had thoroughly learned certain prognostics through which he would pretend to tell the divine will; and within a short time he was set up as god (as I said when relating the story of Zamolxis). The following is an indication of their complete obedience: they were persuaded to cut down their vines and to live without wine. However, certain men rose up against Boerebistas and he was deposed before the Romans sent an expedition against him; and those who succeeded him divided the empire into several parts. In fact, only recently, when Augustus Caesar sent an expedition against them, the number of parts into which the empire had been divided was five, though at the time of the insurrection it had been four. Such divisions, to be sure, are only temporary and vary with the times.
12 But there is also another division of the country which has endured from early times, for some of the people are called Daci, whereas others are called Getae — Getae, those who incline towards the Pontus and the east, and Daci, those who incline in the opposite direction towards Germany and the sources of the Ister. The Daci, I think, were called Daï in early times; whence the slave names "Geta" and "Daüs" which prevailed among the Attic people; for this is more probable than that "Daüs" is from those Scythians who are called "Daae," for they live far away in the neighbourhood of Hyrcania, and it is not reasonable to suppose that slaves were brought into Attica from there; for the Attic people were wont either to call their slaves by the same names as those of the nations from which they were brought (as "Lydus" or "Syrus"), or addressed them by names that were prevalent in their countries (as "Manes" or else "Midas" for the Phrygian, or "Tibius" for the Paphlagonian). But though the tribe was raised to such a height by Boerebistas, it has been completely humbled by its own seditions and by the Romans; nevertheless, they are capable, even to#8209;day, of sending forth an army of forty thousand men.
13 The Marisus River flows through their country into the Danuvius, on which the Romans used to convey their equipment for war; the "Danuvius" I say, for so they used to call the upper part of the river from near its sources on to the cataracts, I mean the part which in the main flows through the country, of the Daci, although they give the name "Ister" to the lower part, from the cataracts on to the Pontus, the part which flows past the country of the Getae. The language of the Daci is the same as that of the Getae. Among the Greeks, however, the Getae are better known because the migrations they make to either side of the Ister are continuous, and because they are intermingled with the Thracians and Mysians. And also the tribe of the Triballi, likewise Thracian, has had this same experience, for it has admitted migrations into this country, because the neighbouring peoples force them to emigrate into the country of those who are weaker; that is, the Scythians and Bastarnians and Sauromatians on the far side of the river often prevail to the extent that they actually cross over to attack those whom they have already driven out, and some of them remain there, either in the islands or in Thrace, whereas those on the other side are generally overpowered by the Illyrians. Be that as it may, although the Getae and Daci once attained to very great power, so that they actually could send forth an expedition of two hundred thousand men, they now find themselves reduced to as few as forty thousand, and they have come close to the point of yielding obedience to the Romans, though as yet they are not absolutely submissive, because of the hopes which they base on the Germans, who are enemies to the Romans.
14 In the intervening space, facing that part of the Pontic Sea which extends from the Ister to the Tyras, lies the Desert of the Getae, wholly flat and waterless, in which Dareius the son of Hystaspis was caught on the occasion when he crossed the Ister to attack the Scythians and ran the risk of perishing from thirst, army and all; however, he belatedly realized his error and turned back. And, later on, Lysimachus, in his expedition against the Getae and King Dromichaetes, not only ran the risk but actually was captured alive; but he again came off safely, because he found the barbarian kind-hearted, as I said before.
15 Near the outlets of the Ister River is a great island called Peuce; and when the Bastarnians took possession of it they received the appellation of Peucini. There are still other islands which are much smaller; some of these are farther inland than Peuce, while others are near the sea, for the river has seven mouths. The largest of these mouths is what is called the Sacred Mouth, on which one can sail inland a hundred and twenty stadia to Peuce. It was at the lower part of Peuce that Dareius made his pontoon-bridge, although the bridge could have been constructed at the upper part also. The Sacred Mouth is the first mouth on the left as one sails into the Pontus; the others come in order thereafter as one sails along the coast towards the Tyras; and the distance from it to the seventh mouth is about three hundred stadia. Accordingly, small islands are formed between the mouths. Now the three mouths that come next in order after the Sacred Mouth are small, but the remaining mouths are much smaller than it, but larger than any one of the three. According to Ephorus, however, the Ister has only five months. Thence to the Tyras, a navigable river, the distance is nine hundred stadia. And in the interval are two large lakes — one of them opening into the sea, so that it can also be used as a harbour, but the other mouthless.
16 At the mouth of the Tyras is what is called the Tower of Neoptolemus,169 and also what is called the village of Hermonax. And on sailing inland one hundred and forty stadia one comes to two cities, one on each side, Niconia on the right and Ophiussa on the left. But the people who live near the river speak of a city one hundred and twenty stadia inland. Again, at a distance of five hundred stadia from the mouth is the island called Leuce, which lies in the high sea and is sacred to Achilles.
17 Then comes the Borysthenes River, which is navigable for a distance of six hundred stadia; and, near it, another river, the Hypanis, and off the mouth of the Borysthenes, an island with a harbour. On sailing up the Borysthenes two hundred stadia one comes to a city of the same name as the river, but the same city is also called Olbia; it is a great trading centre and was founded by Milesians. Now the whole country that lies above the said seaboard between the Borysthenes and the Ister consists, first, of the Desert of the Getae; then the country of the Tyregetans; and after it the country of the Iazygian Sarmatians and that of the people called the Basileians and that of the Urgi, who in general are nomads, though a few are interested also in farming; these people, it is said, dwell also along the Ister, often on both sides. In the interior dwell, first, those Bastarnians whose country borders on that of the Tyregetans and Germans — they also being, one might say, of Germanic stock; and they are divided up into several tribes, for a part of them are called Atmoni and Sidoni, while those who took possession of Peuce, the island in the Ister, are called "Peucini," whereas the "Roxolani" (the most northerly of them all) roam the plains between the Tanaïs and the Borysthenes. In fact, the whole country towards the north from Germany as far as the Caspian Sea is, so far as we know it, a plain, but whether any people dwell beyond the Roxolani we do not know. Now the Roxolani, under the leadership of Tasius, carried on war even with the generals of Mithridates Eupator;184 they came for the purpose of assisting Palacus, the son of Scilurus, as his allies, and they had the reputation of being warlike; yet all barbarian races and light-armed peoples are weak when matched against a well-ordered and well-armed phalanx. At any rate, those people, about fifty thousand strong, could not hold out against the six thousand men arrayed with Diophantus, the general of Mithridates, and most of them were destroyed. They use helmets and corselets made of raw ox-hides, carry wicker shields, and have for weapons spears, bow, and sword; and most of the other barbarians are armed in this way. As for the Nomads, their tents, made of felt, are fastened on the wagons in which they spend their lives; and round about the tents are the herds which afford the milk, cheese, and meat on which they live; and they follow the grazing herds, from time to time moving to other places that have grass, living only in the marsh-meadows about Lake Maeotis in winter, but also in the plains in summer. |
Prof.Dr. D. Ciurchea
|
 |
|
|
duci
Forum Admin
173 Posts |
Posted - 05/17/2006 : 04:11:48
|
Dion Cassius - Histoire romaine, livre 68 (http://www.mediterranees.net/Empereurs/Dion/Trajan.html)
Trajan
5. Trajan avait eu, avant d'arriver à l'empire, le songe que voici : il lui semblait qu'un homme âgé, revêtu de la prétexte et orné d'une couronne comme on représente le sénat, lui imprimait avec un anneau son cachet au côté gauche du cou, puis sur le côté droit. Lorsqu'il fut devenu empereur, il écrivit au sénat de sa propre main, entre autres choses, qu'il ne ferait périr ou ne noterait d'infamie aucun homme de bien ; et ces promesses, il les confirma par serments, tant sur le moment que dans la suite. [Il jura de ne point verser de sang, et il resta fidèle à ce serment dans ses actes, bien qu'on ait attenté à ses jours. Il n'y avait dans son caractère aucune duplicité, aucune ruse, aucune rudesse ; loin de là, il aimait et accueillait les gens de bien, et il leur accordait des honneurs ; quant aux autres, il ne s'en mettait pas en peine : l'âge lui avait donné de la maturité.] Ayant envoyé quérir Aelianus et les gardes prétoriennes, qui s'étaient soulevés contre Nerva, comme s'il eût eu dessein de s'en servir, il se débarrassa d'eux. Il ne fut pas plutôt arrivé à Rome, qu'il fit plusieurs règlements pour la réformation de l'Etat et en faveur des gens de bien, dont il s'occupait avec un soin si particulier qu'il accorda des fonds aux villes d'Italie pour l'éducation des enfants, dont il se faisait ainsi le bienfaiteur. Plotine, sa femme, la première fois qu'elle entra dans le palais, arrivée au haut des degrés, s'étant tournée vers le peuple, «Telle j'entre ici, dit-elle, telle je veux en sortir». Durant tout son règne, elle se conduisit de façon à ce qu'on n'eût rien à lui reprocher.
6. Après un séjour de quelque temps à Rome, il entreprit une expédition contre les Daces, songeant à leur conduite, affligé du tribut qu'ils recevaient tous les ans, et voyant avec leurs troupes s'augmenter leur orgueil. Décébale fut saisi de crainte à la nouvelle de sa marche ; il savait bien, en effet, qu'auparavant ce n'était pas les Romains, mais Domitien qu'il avait vaincu, et qu'à présent il allait avoir à combattre contre les Romains et contre l'empereur Trajan. Car Trajan brillait au plus haut degré par sa justice, par son courage et par la simplicité de ses moeurs. Il avait le corps robuste (il était âgé de quarante-deux ans lorsqu'il parvint à l'empire), [en sorte qu'il supportait autant que personne toutes les fatigues ;] une âme vigoureuse, en sorte qu'il était exempt et de la fougue de la jeunessse et de la lenteur de la vieillesse. Bien loin de porter envie à quelqu'un ou de l'amoindrir, il honorait tous les gens de bien et il les élevait en dignité ; aussi ne redoutait-il et ne haïssait-il aucun d'eux. Il n'ajoutait aucune foi aux calomnies, et n'était nullement esclave de la colère. Il s'abstenait du bien d'autrui à l'égal des meurtres injustes.
7. Il dépensait beaucoup pour la guerre, beaucoup aussi pour des travaux pendant la paix ; mais les dépenses les plus nombreuses et les plus nécessaires avaient pour objet la réparation des routes, des ports et des édifices publics, sans que, pour aucun de ces ouvrages, il versât jamais le sang. Il avait naturellement tant de grandeur dans ses conceptions et dans ses pensées, qu'ayant relevé le Cirque de ses ruines, plus beau et plus magnifique, il y mit une inscription portant qu'il l'avait rebâti de la sorte pour qu'il pût contenir le peuple romain. Il souhaitait plutôt se faire aimer par cette conduite que de se faire rendre des honneurs. Il mettait de la douceur dans ses rapports avec le peuple, et de la dignité dans ses entretiens avec le sénat ; chéri de tous, et redoutable seulement aux ennemis. Il prenait part aux chasses des citoyens, à leurs festins, à leurs travaux et à leurs projets, comme aussi à leurs distractions ; souvent même il occupait la quatrième place dans leur litière, et il ne craignait pas d'entrer sans garde dans leur maison. Sans avoir la science parfaite de l'éloquence, il en connaissait les procédés et les mettait en pratique. Il n'y avait rien où il n'excellât. Je sais bien qu'il avait la passion des jeunes garçons et du vin : si ces penchants lui eussent fait faire ou souffrir quelque chose de honteux ou de mauvais, il en eût été blâmé ; mais il pouvait boire jusqu'à satiété, sans cependant perdre rien de sa raison, et, dans ses amusements, jamais il ne blessa personne. S'il aimait la guerre, il se contentait de remporter des succès, d'abattre un ennemi implacable et d'accroître ses propres Etats. Car, jamais sous lui, ainsi qu'il arrive ordinairement, en pareilles circonstances, les soldats ne se laissèrent aller à l'orgueil et à l'insolence, tant il avait de fermeté dans le commandernent. Aussi n'était-ce pas sans raison que Décébale le redoutait.
8. Dans l'expédition de Trajan contre les Daces, lorsqqu'il fut près de Tapes, où campaient les barbares, on lui apporta un gros champignon, où était écrit en caractères latins que les autres allés et les Burres engageaient Trajan à retourner en arrière et à conclure la paix. Il ne laissa pas pour cela de donner un combat, où il vit un grand nombre des siens blessés et fit un grand carnage parmi les ennemis ; les bandages étant venus à manquer, il n'épargna pas, dit-on, ses propres vêtements, et les coupa en morceaux ; de plus, il ordonna d'élever un autel en l'honneur de ses soldats morts dans la bataille, et de leur offrir tous les ans des sacrifices funèbres. Comme il s'efforçait d'arriver sur les hauteurs, enlevant les collines l'une après l'autre et au prix de mille dangers, il arriva près de la résidence des rois daces, en même temps que Lusius, qui avait attaqué d'un autre côté, fit un grand carnage et un grand nombre de prisonniers. Décébale, envoyant alors en ambassade à l'empereur les principaux des Daces portant bonnet, et le faisant implorer par eux, se montra disposé à traiter à n'importe quelle condition.
9. [Décébale avait, même avant sa défaite, envoyé en ambassade, non plus, comme auparavant, des hommes pris dans la classe des chevelus, mais les principaux des porte-bonnets. Ceux-ci, ayant jeté leurs armes et s'étant précipités à terre, supplièrent Trajan de vouloir bien, avant tout, consentir à ce que Décébale vînt en sa présence et entrât en pourparler avec lui, ajoutant qu'il était prêt à faire tout ce qui lui serait commandé ; sinon, que l'empereur envoyât, du moins, quelqu'un pour s'entendre avec lui. On lui envoya Sura et Claudius Livianus, préfet du prétoire. Mais on n'obtint aucun résultat ; car Décébale n'osa pas avoir d'entrevue, même avec eux ; il envoya encore alors [...] Trajan s'empara de montagnes fortifiées, et il y trouva les armes, les machines, les captifs et l'enseigne prise sur Fuscus. Aussi Décébale, surtout lorsque, dans le même temps, Maximus eut pris sa soeur et une place forte, se montra-t-il disposé à traiter à n'importe quelle condition, non qu'il eut l'intention d'y rester fidèle, mais il voulait respirer un moment.] On exigeait de lui, en effet, qu'il livrât les machines, les machinistes, qu'il rendît les transfuges, qu'il démolît ses fortifications, évacuât les territoires conquis, et, de plus, qu'il tînt pour ennemis et pour amis ceux qui le seraient des Romains ; [qu'il n'en reçût aucun, et qu'il ne prît à son service aucun soldat levé dans l'empire romain (il en attirait à lui un grand nombre et des plus vaillants) ; ] il consentit, bien malgré lui, à ces conditions, après être allé trouver Trajan, s'être précipité à terre, l'avoir adoré [et avoir jeté ses armes. Trajan envoya, pour ce sujet, des ambassadeurs au sénat, afin de faire confirmer la paix par lui. Ayant, à la suite de ce traité, laissé son armée à Zermigéthusa et mis des garnisons dans le reste du pays, il revint en Italie.]
10. Les ambassadeurs de Décébale furent introduits dans le sénat, où, après avoir déposé leurs armes, ils joignirent les mains à la façon des captifs, prononcèrent certaines paroles et certaines prières, consentirent ainsi à la paix, et reprirent leurs armes. Trajan célébra son triomphe et fut surnommé Dacique ; il donna au théâtre des combats de gladiateurs (car il se plaisait, à ces combats), et fit reparaître les histrions sur le théâtre (car il aimait Pylade, l'un d'entre eux), sans pour cela, en sa qualité de guerrier, veiller moins au reste des affaires ou moins rendre la justice ; tantôt sur le Forum d'Auguste, tantôt sous le portique de Livie, souvent aussi en d'autres endroits, il prononçait ses jugements assis sur son tribunal. Mais, lorsqu'on lui eut annoncé que Décébale contrevenait à plusieurs articles du traité, qu'il faisait provision d'armes, qu'il recevait des transfuges, qu'il élevait des forteresses, qu'il envoyait des ambassades chez ses voisins, qu'il ravageait le pays de ceux qui avaient précédemment pris parti contre lui, qu'il s'était emparé de terres appartenant aux Iazyges, terres que Trajan refusa depuis de leur rendre lorsqu'il les lui redemandèrent ; alors le sénat déclara une seconde fois Décébale ennemi de Rome, et Trajan, une seconde fois aussi, se chargea de lui faire la guerre en personne, et non par d'autres généraux.
11. [Beaucoup de Daces étant passés du côté de Trajan, Décébale, pour ce motif et pour d'autres, demanda de nouveau la paix. Mais, loin de consentir à. livrer ses armes et sa personne, il rassemblait ouvertement des troupes et soulevait les peuples voisins, leur représentant que, s'ils l'abandonnaient, ils seraient eux-mêmes exposés au danger ; qu'il y avait plus de sûreté et plus de facilité à conserver leur liberté en combattant avec lui avant d'avoir éprouvé le malheur ; que, s'ils laissaient écraser les Daces, ils seraient plus tard eux-mêmes subjugués par le manque d'alliés.] Décébale échoua par la force, mais il faillit faire périr Trajan par la ruse et la trahison : il lui envoya en Moesie des transfuges chargés de l'assassiner, attendu que, d'un abord facile en tout temps, il recevait alors sans distinction, à cause des besoins de la guerre, quiconque voulait lui parler. Mais ils n'y purent réussir, l'un deux ayant été arrêté sur un soupçon et ayant avoué tout le complot à la torture.
12. Longinus, qui commandait un détachement de l'armée romaine, et dont il avait éprouvé la valeur dans la guerre, s'étant, d'après son invitation, laissé attirer à une entrevue avec lui sous prétexte qu'il ferait sa soumission, Décébale s'en saisit et l'interrogea publiquement sur les projets de Trajan ; et, comme celui-ci refusa de rien révéler, il le retint en garde libre. Décébale alors [envoya un ambassadeur à Trajan pour demander qu'on lui abandonnât le pays jusqu'à l'Ister, et qu'on lui remboursât tous les frais de la guerre,] à la condition qu'il rendrait Longinus. Trajan ayant donné une réponse indécise, et dont les termes devaient montrer qu'il n'avait pour Longinus ni beaucoup ni peu d'estime, afin de ne pas le perdre et de ne pas non plus acheter cher sa rançon, Décébale, examinant ce qu'il devait faire, hésita ; et Longinus, à qui [son affranchi] avait, dans l'intervalle, procuré du poison, [promit au roi de le réconcilier avec Trajan, de peur que, soupçonnant son intention, il ne le fit garder plus étroitement ; puis, il écrivit une supplique à Trajan, supplique qu'il chargea l'affranchi de porter, afin d'assurer sa sûreté. L'affranchi ainsi éloigné, Longinus] prit [le poison pendant la nuit], et mourut. [Cela fait, Décébale réclama l'affranchi à Trajan, promettant de lui donner en échange le corps de Longinus et dix captifs, et aussitôt il lui envoya le centurion pris avec Longinus, dans l'espérance qu'il ferait réussir son dessein ; par ce centurion, Trajan connut tout ce qui se rapportait à Longinus. Néanmoins il ne le renvoya pas et ne rendit pas non plus l'affranchi, estimant la vie de cet homme préférable, pour la dignité de l'empire, à la sépulture de Longinus.]
13. Trajan construisit un pont de pierre sur l'Ister, pont à propos duquel je ne sais comment exprimer mon admiration pour ce prince. On a bien de lui d'autres ouvrages magnifiques, mais celui-là les surpasse tous. Il se compose de vingt piles, faites de pierres carrées, hautes de cent cinquante pieds, non compris les fondements, et larges de soixante. Ces piles, qui sont éloignées de cent soixante-dix pieds l'une de l'autre, sont jointes ensemble par des arches. Comment ne pas admirer la dépense faite pour les établir ? Comment ne pas être étonné de la manière dont chacune d'elles a été construite au milieu d'un grand fleuve, dans une eau pleine de gouffres, sur un sol limoneux, vu qu'il n'y eut pas moyen de détourner le courant ? Si j'ai dit la largeur du fleuve, ce n'est pas que son courant n'occupe que cet espace (quelquefois il en couvre deux et même trois fois autant), c'est que l'endroit le plus étroit et le plus commode de ces pays pour bâtir un pont a cette largeur. Mais, plus est étroit le lit où il est renfermé en cet endroit, descendant d'un grand lac pour aller ensuite dans un lac plus grand, plus le fleuve devient rapide et profond, ce qui contribue encore à rendre difficile la construction d'un pont. Ces travaux sont donc une nouvelle preuve de la grandeur d'âme de Trajan ; le pont, néanmoins, ne nous est d'aucune utilité : ce ne sont que des piles dans l'eau, puisqu'on ne peut plus passer dessus, que l'on dirait construites uniquement pour faire voir qu'il n'y a rien dont l'industrie humaine ne sache venir à bout. Trajan, craignant que, lorsque l'Ister est gelé, les Romains qui seraient au delà ne fussent attaqués, le construisit, afin d'y faire passer aisément des troupes ; Adrien, au contraire, appréhendant que les barbares, après avoir forcé ceux qui le gardaient, n'y trouvassent un passage aisé pour pénétrer en Mcesie, en démolit le haut.
14. Franchissant donc l'Ister sur ce pont, et menant la guerre avec plus de prudence et de sûreté que d'ardeur, Trajan, avec le temps et non sans peine, vainquit les Daces, après maint prodige de sa part et comme général et comme homme, après maint danger affronté ou fait d'armes accompli par ses soldats. Un d'eux, un cavalier, grièvement blessé, fut emporté du combat comme s'il eût été possible de le guérir ; mais, ayant reconnu que sa blessure était sans remède, il s'élança de sa tente (le mal n'était pas encore arrivé à son terme), et, se remettant lui-même à son rang, il mourut après des prodiges de valeur. Quant à Décébale, comme sa résidence royale et son royaume tout entier étaient au pouvoir des vainqueurs, et qu'il courait lui-même le risque d'être pris, il se donna la mort, et sa tête fut portée à Rome. C'est ainsi que la Dacie fut réduite sous l'obéissance des Romains, et Trajan y colonisa plusieurs villes. Les trésors de Décébale furent trouvés, bien que cachés sous le fleuve Sargétia, qui baigne la résidence royale. Décébale, en effet, avait, avec l'aide de captifs, détourné le fleuve ; il en avait creusé le fond, et, après y avoir enfoui quantité d'argent et d'or et tout ce qu'il avait de précieux pouvant jusqu'à un certain point souffrir l'humidité, mis des pierres et entassé de 1a terre par dessus, il avait ensuite ramené le fleuve dans son lit ; il avait aussi fait mettre en dépôt, par ces mêmes captifs, dans des cavernes des vêtements et autres objets de la sorte. Puis, cela fait, il avait égorgé les captifs, afin de les empêcher de rien révéler. Mais Bicilis, un de ses intimes amis, qui avait connaissance de ce qui s'était passé, fut pris et révéla le secret. Vers ce même temps aussi , Palma, gouverneur de Syrie, s'empara de la partie de l'Arabie qui environne Pétra, et la réduisit sous l'obéissance des Romains.
15. Dès que Trajan fut de retour à Rome, il arriva une foule d'ambassadeurs de nations barbares, et, entre autres, des Indiens. Il donna, pendant cent vingt-trois jours, des spectacles où furent tuées mille et jusqu'à dix mille bêtes tant sauvages que domestiques, où combattirent dix mille gladiateurs. [Trajan, dans les spectacles, accordait aux ambassadeurs venus de la part des rois une place dans les rangs des sénateurs.] Vers le même temps encore, il rendit les marais Pontins praticables au moyen de chaussées, et construisit le long des édifices et des ponts magnifiques. Il fit fondre toute la monnaie de mauvais aloi. |
Prof.Dr. D. Ciurchea
|
|
|
|
duci
Forum Admin
173 Posts |
Posted - 08/01/2007 : 00:43:09
|
APUD: http://getica.go.ro/studiu_getica.htm
DE ORIGINE ACTIBUSQUE GETARUM
DESPRE ORIGINEA SI FAPTELE GETILOR
Iordanes
Feci quod potui, faciant meliora potentes
STUDIU INTRODUCTIV
de Gabriel Gheorghe
1 Le plus grand dérèglement de l'esprit c'est de croire les choses parce qu'on veut qu'elles soient et non parce qu'on a vu qu'elles sont.
Bossuet
2 Se stia de mult ca istoriografia antica abunda în falsuri si legende.
Mircea Eliade, Jurnal II, p.52
3 Istoria rasei umane este rescrisa cu noi procedee de stabilire a datelor si cu descoperiri senzationale peste tot în lume.
Kendrick Frazier, Human Evolution, "Science News", iulie 1975
4 Capacitatea de a lamuri propria istorie constituie pentru fiecare popor piatra de încercare a maturitatii sale.
Alexander von Humboldt
5 L'histoire de l'humanité est celle de ses rêves,
Roisel, L'idée spiritualiste, p. 157
1 Generalitati
1.1 Dupa lectura a sute de volume referitoare la istoria românilor si istoria limbii române, se constata ca nici unul din eruditii autori ai acestora nu scrie, nici macar nu sugereaza, ca româna este sau ar putea fi limba primordiala a Europei, ca getii (ca sa folosim numele dat de greci) carpato-danubieni constituie poporul matca al Europei din care, prin roiri succesive, s-au desprins în perioade distantate în timp si spatiu, începînd din mileniul III î.e.n., grupuri de oameni care au populat Europa si Asia anterioara. De aceea, astfel de informatii, fundamentale pentru istoria românilor, a europenilor, persanilor si indienilor nu se pot afla decît din operele unor universitati straine celebre sau din cartile unor eminenti savanti si universitari straini, mai ales apuseni.
Cartile la care ne referim nu figureaza macar în bibliografiile tratatelor si lucrarilor referitoare la istoria românilor aparute în ultimul veac, astfel ca este de presupus ca ele nu au fost cunoscute de autorii acestora.
O situatie identica se întîlneste referitor la istoria limbii române.
Din aceasta constatare rezulta cel putin o documentare deficitara a autorilor care au scris despre istoria românilor si a limbii române.
1.2 Dupa ce ne-am completat informatia în acest domeniu de pe o arie mult mai extinsa decît cea folosita în mod obisnuit, am supus-o criteriului de coerenta. Concordanta dintre informatiile furnizate de surse independente ne-a permis sa conchidem ca exista o probabilitate mare ca aceste informatii sa reprezinte adevarul, deci ca dovezile si argumentele obtinute pot fi date publicitatii.
Evident, daca cineva, cu informatie mai bogata decît aceea la care am ajuns noi, va dovedi ca ne-am înselat în cautarile noastre, vom fi gata sa facem nostra culpa, punîndu-ne cenusa-n cap.
1.3 În demersurile noastre nu am folosit decît documentatii occidentale de prima mâna, argumente de logica ce noua ni s-au parut de necontestat si solutii date de natura, carora omul, produs al naturii, nu putea decît sa li se conformeze.
Rugam pe binevoitorul cititor sa aiba rabdare si sa critice sau sa desfiinteze afirmatiile si argumentele continute în acest studiu introductiv dupa ce l-a parcurs în întregime, efort pentru care îi multumim.
1.4 Folosind pluridisciplinaritatea, date de necontestat oferite de stiinte aparute posterior faptelor si scrierilor analizate (arheologia, biologia, fiziologia, geologia, lingvistica, metodele stiintifice de datare etc.) speram ca se va ajunge sa se puna punct unor pareri, conceptii si interpretari subiective, lipsite de acoperire stiintifica, datorite mai ales putinatatii cunoasterii si absentei mijloacelor stiintifice de investigare si datare din perioadele respective.
1.5 Printre erorile la care ne referim se afla si vestita confuzie atribuita lui Iordanes de catre istoriografia medievala, preluata necritic, fie din interes, fie din comoditate sau prin contagiune de catre istoriografia moderna si prelungita pîna în contemporaneitate.
Pîna în prezent, la noi, în afara de juristul Budai-Deleanu, nu ne este cunoscut ca un istoric sa fi analizat zisa confuzie si sa spuna daca ea rezista chiar si la o analiza critica elementara.
Aceasta tendinta spre potrivire a lucrurilor pentru a deveni convenabile si acoperitoare pentru idei preconcepute ale istoriografilor medievali, mai ales francezi si germani, care în dorinta de a-si afla o identitate, pe care felul în care s-a scris istoria românilor nu le-a permis sa o descopere, nici azi, în mod real, au inventat un popor al gotilor, fara origine cunoscuta care, cum se va vedea, nu a existat independent de geti si nici nu putea sa existe.
Aceasta tendinta a istoriografiei apusene medievale a fost observata si metionata si de alti cercetatori.
Istoricii francezi si germani considera ca de la Carol cel Mare pornesc principalele dezvoltari ale istoriei europene.
Potrivit acestei versiuni, istoria Europei de la începutul secolului al IX-lea pâna la mijlocul secolului al XI-lea este istoria ascensiunii si decaderii imperiului carolingian si a ascensiunii urmasilor lor, germanii. Se poate îndoi cineva de acest lucru?
Trebuie totusi sa ne îndoim deoarece acest punct de vedere traditional pune în centrul sau statul francilor; restul Europei... ramîne în afara atentiei si este plasat la marginea evenimentelor, considerat periferic în raport cu ceea ce se întâmpla în teritoriile lui Carol cel Mare si ale urmasilor sai. Istoricii nationalisti din secolul al XIX-lea, în special cei francezi si germani, în cautarea originii nationale, au formulat agenda istoriografica pentru secolul al XX-lea, respectiv aceasta scoala de scriere a istoriei care porneste de la filiatia Carol cel Mare-Otto I-Henric al III-lea... Bizuindu-se excesiv pe cronicile manastiresti, istoricii nationalisti par sa uite celelalte forte distructive care actionau în Europa acelei epoci...
Cartea de fata demonstreaza ca centrul traditional al evenimentelor este gresit plasat: daca trebuie sa existe un singur centru, în acest centru nu trebuie sa se afle carolingienii si urmasii lor... (5, p. 18-19), subl. ns. G.G.
2 Originile Europei si sarabanda numelor istorice.
2.1 L'histoire est muette sur les origines de l'Europe. On peut faire remonter les premiers établissements des Hellènes en Grece au plus 2000 ans av.n.è.; les Italiots n'apparaissent que beaucuop plus tard et nous pouvons à peine soupçonner à ces dates reculées l'existence des autres indo-européens, Celtes, Germains, Balto-slaves... (6, p.228).
La începutul secolului XX, când scrie J. Mension, istoria Europei cunoscuta în acel timp putea aparea ca muta privitor la originile populatiilor europene. Dar, de atunci s-au facut cercetari, în urma carora zona clara s-a întins în trecut cu cîteva milenii, astfel ca zonele mute atunci, în prezent vorbesc; numai ca ele vorbesc pe limba lor, iar noi nu o întelegem. De aceea, mutenia persista pentru ca realitatea si noi nu vorbim limbi inteligibile între ele.
De aici s-au nascut confuzii nenumarate. Nu-si cunosc provenienta, începuturile alemano-deutscho-germano-nemetzko-tedesco-teutonii, nici francezo-celto-galii, nici italienii, nici polonii, nici hungaro-maghiarii, nici bulgarii etc., pentru ca nu-si cunosc istoria.
Omul devine el însusi când îsi cunoaste istoria (12, p.142), de unde rezulta ca cine nu-si cunoaste istoria nu ajunge la existenta, ci ramâne în indistinctiune, în non existenta. De aceea, a trezit uimire, respectiv, si numeroase discutii, declaratia istoricului Dinu Giurescu, facuta la TV: a sosit timpul sa renuntam la istorie.
D.G. dovedeste ca n-a înteles psihologia insilor si a natiunilor si, mai ales, ca nu s-a îndeletnicit cu lectura clasicilor culturii.
Poate, simtindu-si carentele, omul occidental, traind activ, în concretismul cotidian, nemultumit de conditia sa încearca sa si-o modifice chiar si în iluzie. De aici tentatia falsificarii realitatii.
În asa-zisul orient, omul religios, traind mistic, în abstract, nu are ce falsifica, abstractiunile necontinînd tentatia schimbarii lor.
Doctrina Bisericii Catolice era Ex Oriente lux, Lumina vine de la rasarit, ceea ce savantii au stabilit ca se petrece si în planurile stiintelor:
Pour la langue, il arriva ce qui se produit presque régulièrement en pareil cas; ce fut celle de plus civilisés qui exerça sur l'autre son ascendant. Et les plus civilisés étaient incontestablement les Orientaux... (11.1, p. 361).
Aceasta realitate trebuie dovedita atît în plan istoric, cît si în plan lingvistic.
F. Donald Logan (5, p.117 s.u) scrie: Harta Vinlandei: marele fals.
În 1965, în ajunul "Zilei lui Columb" Yale University Press a publicat, într-o maniera aproape scandaloasa, cea mai palpitanta descoperire cartografica a secolului. Cu o campanie publicitara neobisnuita pentru o editura universitara, aceasta a anuntat publicarea hartii Vinlandei, o harta precolumbiana a lumii în care era indicata Vinlanda. În ziarele "New York Times", "Chicago Tribune" si în alte ziare au aparut pe prima pagina articole cu titluri mari. Campania publicitara întreprinsa pentru a face reclama hartii Vinlandei a reusit sa atraga repede, cu forta, atentia lumii stiintifice. Rezultatele cercetarilor stiintifice plaseaza harta Vinlandei alaturi de omul din Piltdown, printre cele mai mari falsuri ale secolului XX.
Donald Logan relateaza pe mai multe pagini, cum s-a produs acest fals de proportii, dar pe noi nu ne intereseaza mobilurile si desfasurarea unora din falsurile stiintifice, ci faptul ca astfel de falsuri se produc, chiar cu o frecventa îngrijoratoare, consecintele acestora fiind falsificarea istoriei si a istoriei limbii.
Mircea Eliade (13.2, p. 46-47) îl citeaza pe lordul Acton, care în opt universitati germane n-a întîlnit nici un om cu care sa fie interesat sa stea de vorba, dar avea un straniu interes în a confectiona documente false: Forgery is a vice very common amongst zealous Cristians and also with zealous liberals. Almost all societies begin with forged charters. (Falsul este un viciu foarte comun printre crestinii plini de rîvna si, de asemenea, printre liberalii zelosi. Aproape toate societatile invoca, pentru începuturi, hrisoave falsificate.)
În cele mai multe cazuri, astfel de falsificari reprezinta rezultatul unor orgolii deplasate sau al unor deliruri de grandoare. Cîti împarati si conducatori de extractie modesta nu si-au construit o genealogie de provenienta divina? Cîti profeti nu au fondat o religie pe voia lui Dumnezeu, transmisa într-un vis, printr-un semn interpretat mistic etc.?
Iata comentariul lui Mircea Eliade la "profesiunea" de falsificator pasionat, afirmata deschis, a lordului Acton.
De comparat cu importanta scrisorilor si textelor aprocrife în istoria ideilor si a mitologiilor crestine: scrisoarea lui "Pretre Jean", bunaoara, sau "Fama Fraternitatis", prezentând societatea secreta a Rosicrucienilor etc. Scenariul e mult mai vechi: în epoca alexandrina, apocalipsele si revelatiile de tot felul (mistice, alchimice, gnostice) erau "descoperite" în temple, în caverne, în morminte. Ca si textele tantrice, în India, de altfel. Subiectul e pasionant si ar trebui analizat pe îndelete într-o zi.
Observatia lordului Acton îmi mai aminteste si altceva: fraudele mediumurilor spiritiste si ale unor "specialisti" în fenomenele parapsihologice.
Ceea ce e curios: fraudele sunt efectuate (inconstient?) chiar de cei care facusera dovada anumitor însusiri paranormale (13.2, p.47,48).
Oricine a parcurs un numar mare de lucrari nu a putut sa nu observe numarul foarte mare de falsuri si erori "stiintifice", încît esti tentat sa te întrebi: exista oare ceva real, coerent, pur si simplu, atîta vreme cît senzatia ca traim într-o lume a falsurilor, unele intentionate, din interes, din tendinta spre marire, altele din ignoranta etc., nu te mai paraseste.
Probabil, astfel de constatari l-au facut pe La Bruyère sa afirme ca omul se naste mincinos.
Privitor la practica curenta a cercetarii în umanioarele franceze, Jean Cocteau, membru al Academiei, scrie: Trouver d'abord, chercher ensuite, concluzie la care ajunge si filosoful român Anton Dumitriu: Occidentul a rasturnat problema...; actul premerge principiului...
Se poate constata astazi... o preocupare demonica de "a face". Primatul faptului, iata ce conduce astazi viata individului...
În logica obisnuita se dau premisele si se cauta apoi concluzia. În logica sentimentelor (Ribot), se da mai întâi concluzia si se cauta premisele care i se potrivesc. Concluzia este dorita, cautata si se impune prin premise artificiale sau particulare.
Aceasta logica morbida guverneaza activitatea Occidentului: unui act care este dorit i se cauta premise justificatoare. Dar acest act este orb. (15, p.15)
Oarbe or fi astfel de acte, dar pe baza lor, în Apus, s-au scris istoria, lingvistica si alte stiinte umaniste, care domina gândirea europeana. Astfel ca, dupa aceste stiinte am ajuns sa ne miscam asimptotic la realitate. Vom ajunge oare sa o cunoastem vreodata?
Or, tocmai realitatea ne scapa si ni se ofera doar un substitut al ei.
L'histoire n'est pas l'art de disserter à propos des faits: elle est une science dont l'objet est de trouver et de bien voir les faits (16, p.169).
Ce frumos suna lucrurile în principii. Jalea apare la trecerea de la principii la practica.
... il ne faut pas croire d'ailleurs que ces légions (cele opt legiuni romane stationate în Galia în timpul lui Cezar) fussent composées d'Italiens.
De ces vérités découle une conclusion légitime: ce n'est pas l'infusion du sang latin qui a transformé la Gaule. Est-ce la volonté de Rome? Les Romains ont-ils eu la pensée fixe et précise de transformer la Gaule? Il n'y a ni un texte, ni un fait qui soit vraiment l'indice d'une telle pensée. Les historiens modernes qui attribuent à Rome cette politique, transportent nos idées d'aujourd'hui dans les temps anciens et ne voient pas que les hommes avaient alors d'autres idées... mais il ne faut pas aller plus loin et lui imputer (à Rome, N.n) la volonté formelle de s'assimiler la Gaule. Il aurait été contraire à toutes les habitudes d'esprit des anciens qu'un vainqueur exigeât des vaincus de se transformer à son image.
Ni le sénat ni les empereurs n'eurent pour programme politique et ne donnèrent pour mission à leur fonctionnaires de romaniser les provinciaux (16, p.99), subl. ns.
Dupa o astfel de prezentare a imposibilitatii vreunei romanizari a popoarelor supuse de armatele Romei, a carei realitate este sustinuta de faptul ca legiunile nu erau compuse din italioti (v. Historia Augusta p.448: armeni, arabi, saraceni etc., p.468: lembari, riparensi, castriani si daci), ca nu exista nici un text al unui autor serios care sa mentioneze o astfel de intentie din partea senatului sau a vreunui împarat te-ai fi asteptat ca Fustel de Coulanges sa fie consecvent cu el însusi, sa paraseasca aceasta idee falsa si sa caute altundeva explicatia realitatii lingvistice din Franta, nu într-un fenomen de circumstanta fara consecinte posibile asupra idiomurilor vorbite în antichitate pe teritoriul Frantei.
N-o face, ci dimpotriva altereaza grav realitatea pentru a ajunge la o presupusa autoromanizare a galilor nesustinuta de nici un argument serios.
Pentru a-si atinge scopul îi prezinta pe stramosii lui gali lipsiti de demnitate, acceptând cu voiosie conditia de supusi ai romanilor. Scrie chiar ca nu s-au revoltat niciodata contra stapânirii romane.
Autorul afirma (16, p. 134): L'histoire témoigne par plus d'un exemple de l'extrême facilité avec laquelle un peuple entier change de langue.
Este un fals, o enormitate. Niciodata în istoria societatii umane, nici un popor nu si-a schimbat limba cu una straina, pur si simplu pentru ca nu este posibil, admitînd ca ar fi existat mai multe limbi, ceea ce nu este dovedit si nici probabil. Cea mai evidenta proba împotriva este încercarea guvernelor Greciei moderne, dupa obtinerea independentei, la 1829, de a schimba limba vorbita de populatia actuala (dimotiki) cu o limba savanta, artificiala (katarevoussa), menita sa semene oarecum cu elina.
Scopul acestei actiuni era acela de a se invoca o continuitate lingivistica între populatia elena din Grecia antica (blonzi, cu ochi albastri, ten deschis) si cea a Greciei moderne (bruni, cu ochi si ten închise).
S-a pus în functiune tot arsenalul modern de stat. Katarevoussa s-a predat în scoli, s-a folosit si difuzat prin presa, radio si televiziune, cu mijloace moderne, studiate, de învatare a limbilor straine.
Dupa peste 170 de ani de eforturi ale administratiei de stat, rezultatul a fost nul, populatia a continuat sa vorbeasca dimotiki, ignorând katarevoussa, care - li se spunea - ar fi fost limba stramosilor lor.
Niciodata în istoria societatii umane nu s-a facut un experiment (atentie! fara posibilitatea de experimentare nu poate exista o stiinta) mai cuprinzator (pe un popor întreg!), de durata mai lunga (peste 170 de ani), cu mijloace mai moderne si costisitoare ca cel întreprins de catre guvernele Greciei moderne, din care sa rezulte mai limpede imposibilitatea schimbarii limbii unui popor.
Astfel ca toate intuitiile sau falsificarile datorate unor profesori fara spirit critic cu care am fost dopati în timpul studiilor generale, ca un popor a adoptat o alta limba de dragul prestigiului unui alt popor, de o logica precara, nu constituie decît glume nesarate, niste droguri cu care se încearca deghizarea ignorantei profesorale, a doctei nestiinte.
Oricum, raspîndirea conceptului de romanizare în zonele din centrul Europei se datoreste romanistilor francezi si, nu în ultimul rând, lui Fustel de Coulanges.
Speram sa nu fie o concluzie pripita, dar, dupa cît se pare, la originea multor falsuri stiintifice care circula în Europa stau parerile unor savanti apuseni.
Într-un concentrat sapiential publicat în presa noastra, ziaristul si politologul american Walter Lippmann (1889 - 1974) scria: unde toata lumea este de acord înseamna ca nimeni nu gândeste prea mult.
Cel mai mare istoric al francezei Ferdinand Brunot (11, p.X, XI) scrie:
Notre pays a été romanisé. Mais quand et comment? Nul ne saurait répon-dre avec certitude, car c'est là de l'histoire la plus délicate, que vingt et cent textes ne suffiraient pas à élucider, attendu qu'en pareille matière on n'est que très rarement autorisé à généraliser, et l'état d'une région, même attesté, ne signifierait rien pour une autre région, ni même pour un village à coté.
Or, les textes manquent, si bien que tout est à peu près inconnu de ce problème essentiel. Nous ne savons ni quels étaient au juste les habitants à romaniser, ni quels ont été les agents romanisateurs.
În textul de mai sus, romanizarea apare ca un dat de la Domnul. Nu avem nici o dovada de realizare a faptului, dar îl acceptam ca atare.
2.2 În ce priveste istoria populatiilor europene, se citeaza zeci de nume, despre care nu avem nici cea mai vaga informatie care sa permita identificarea acestora. Este pur si simplu o hora a numelor. Nimeni n-ar putea spune nici macar daca aceste nume sînt transcrise corect, cu atît mai putin ce sens au din punct de vedere etnic.
Numai la Iordanes, într-un tinut unde pamântul este inospitalier pentru oameni si vitreg pentru animalele salbatice, lupii îsi pierd vederea din cauza frigului (§18), se gasesc multe si felurite neamuri (§19) printre care numai în §21-24 se citeaza vreo 32 de “popoare“: screrefenii, suehansii, theustii, vagothii, bergiotii, hallinii, liothizii, ahelmilii, finaitii, fervirii, gautigotii, mixii, evagrii, otingii, raumarcii, aeragnarcii, finnii, scandzii, vinovilotii, suetizii, granii, augandzii, eunixii, taetelii, rugii, arochii, ranii etc.
Ce fel de popoare or fi acestea, despre care în afara de un nume, si acela neverificabil, nu se stie nimic, iar nimeni, dupa el, nu le mai mentioneaza niciodata.
Nici Iordanes, nici autorul initial, Cassiodor, n-au fost în Scandinavia ("insula Scandza") sa fi vazut ei însisi aceste multe "popoare", si nici n-au avut, dupa cîte stim astazi, niste documente anterioare din care sa fi scos date despre aceste numeroase "popoare".
Istoria se scria în acele timpuri din auzite si din imaginatie.
O crusta groasa de presupuneri si imaginatie constituia materia stiintei istorice a secolelor anterioare.
Pe baza imagisticii cassiodoriene si iordaniene, care au facut din tinutul inospitalier al Scandinaviei, împotriva naturii, o fabrica de popoare, officina gentium, unii savanti apuseni, Penka (1886), Wilsce, Lindenschmit s.a. au formulat ipoteza unui leagan de formare a arienilor (indo-europenilor) în Peninsula Scandinava, zona care pîna la începutul Holocenului (etapa geologica actuala, începuta cu cca 12000 ani în urma) s-a gasit sub un strat gros de sute sau chiar mii de metri de gheata (v. Istoria Suediei).
Cinci secole mai târziu, o populatie deja rara nu se putea hrani din resursele oferite de solul scandinav, chiar cel din sud, cel mai bun. Unul din cele mai sigure documente (v.21, p.10, 11) scrie:
Costume fu jadis lonc tens
En Danemarche entre Paens
Kant hom aveit plusors enfanz
Et il les aveit norriz granz
Un des filz reteneit par sort,
Ki ert son her emprès sa mort,
E cil sor ki li sort torneit,
En altre terre s'en aleit.
Quer enfanz tant ilenc nessoient
E filz è files toz creissoient
Nes' pooit la terre soffrir
Ne n'aveient soin d'els garir.
Exact aceeasi idee o gasim exprimata similar în teza de doctorat a lui Jane Acomb Leake (v.22, p 81). A se vedea si cartea lui F. Donald Logan (5)
Astazi este de tot limpede ca solul si clima Scandinaviei n-au permis o dezvoltare normala a populatiei, ca excedentul natalitatii trebuia îndepartat. În plus, absenta totala a sarii, de care mamiferele depind fiziologic, deci natural, a constituit un factor prohibitiv pentru cresterea populatiei în zona nordica europeana. Deci nici nu poate fi vorba ca Scandinavia sa fi fost vreodata în istoria societatii omenesti officina gentium.
Ca urmare, în Scandinavia au ajuns populatii dinspre sud, din spatii favorizate de natura, în nici un caz aceasta n-a putut constitui factor primar pentru dezvoltarea demografica si popularea unor zone situate la sud de Scandinavia.
Iar numerosul contingent de nume de popoare mentionat de Cassiodor - Iordanes nu reprezinta decît o forma de mitologie tardiva.
Scandinavia (Scandza cum scriu autorii medievali) era necunoscuta, parea un dat fabulos.
În antichitate, si mai târziu, Omne ignotum pro magnifico, tot ce e necunoscut pare grandios, mai ales ca nimeni nu putea verifica adevarul unor astfel de povesti.
Nimeni n-a mai pomenit vreodata de multele neamuri citate (ca nume) de Cassiodor-Iordanes. Realitatile demografice sînt neiertatoare: populatiile putin numeroase dispar. Asa s-a întâmplat cu navalitorii mongoloizi (huni, avari, pecenegi, cumani, bulgari etc.) care au disparut fara urma ca etnii în zona în care au ajuns în Europa. La unele din acestea au ramas numele, dar aplicate altor realitati etnice si ceea ce e mai important, au disparut ca limba. Astfel ca pîna în prezent nu cunoastem nici o limba a numelor de popoare citate de Iordanes sau a fostelor populatii migratoare care au ajuns în Europa. Bunaoara, din graiul populatiei bulgare sosite din Asia în Europa si stabilitala 679 în sudul Dunarii, populatie disparuta între 1014 - 1018, se arata ca nu au ramas decît 7-8 cuvinte (23, p.4)
Atunci când getul Theodoric cel Mare îi cere lui Cassiodor, demnitar la curtea sa, sa scrie o istorie a getilor, acesta începe cu un tinut fabulos, necunoscut, un început care nu putea fi verificat în acel timp, dar putea sa para verosimil, pentru ca, se stie, oamenii nu au nevoie de adevar, ci de verosimil, un substitut al adevarului.
Este dupa parerea noastra, motivul pentru care "getilor" li se pune începutul în "insula" Scandza.
L-am citat cu alta ocazie pe Montaigne care spune ca în nimic nu cred oamenii cu atîta tarie ca în ceea ce cunosc mai putin.
De aceea se si crede în existenta unor goti, independent de geti; nu se stie de unde vin, nu se cunosc date istorice pentru începuturile lor , nu exista nici o dovada pentru legenda acestor începuturi si, ca atare, nimic nu poate fi confruntat cu vreo data istorica si verificat în ce priveste continutul de adevar si eroare.
De aici de vede ca lordul Acton (v. mai sus §2.1) avea dreptate: aproape toate societatile invoca pentru începuturi hrisoave false.
Începuturile gotilor scandinavi sînt complet false si speram ca vom dovedi aceasta în mod convingator.
S-ar putea ca cineva sa întrebe de ce am scris getul iar nu gotul Theodoric. Pentru ca asa rezulta din materia care ne-a ramas.
Theodoric a construit mai multe lacasuri de cult, printre care si celebra Saint Apollinare Nuovo din Ravenna, unde se gasea palatul imperial al lui Theodoric.
Iordanes scrie ca la sfatul împaratului Zenon (§295) Theodoric si-a scos hainele sale particulare si îmbracamintea neamului sau si a îmbracat hainele de împarat si domn al gotilor si romanilor.
Roma fusese rasa dupa obiceiul lacustelor, daca mai ramasese ceva din ea dupa prima incursiune (cea a lui Alaric, în 410) jefuind Italia nu numai de averile particulare, dar si de cele publice, fara ca împaratul Honoriu sa se poata împotrivi în vreun fel, iar pe sora acestuia, Placidia, a luat-o din oras ca roaba (§159)
Ne surprinde ca n-a fost observata similitudinea de situatii: în 102 Traian ia ca roaba pe sora lui Decebal —i în 106 jefuieste Dacia de bogatii imense. Trei sute de ani mai târziu Atavulf jefuieste bogatiile Romei si Italiei si o ia ca roaba pe sora lui Honoriu.
Faptul ca Atavulf se casatoreste legitim cu Placidia constituie într-adevar o nota deosebita.
Însusi Hadrian, succesorul lui Traian, venind în Dacia dupa 117, data mortii lui Traian, exclama: Ce greseala a facut Traian, distrugînd Dacia, caci Dacia constituia, prin natura asezarii, pavaza imperiului roman (M. Yourcenar)
Revenind la Sant’ Apollinare Nuovo din Ravenna, în imensul mozaic al acesteia apar cei trei magi, dar nu în costumatia orientala, traditionala, ci îmbracati ca tarabostes daci, având pe cap pileus, cusma getica specifica. În urma celor trei magi, fara legatura cu acestia, apar sfintele mucenice care poarta îmbracaminte taraneasca româneasca: camasi albe cu poale lungi, catrinte decorate cu motive variate, marame albe de borangic cu franjuri catre glezne (24).
O abatere de o asemenea anvergura de la canoanele traditionale ale Bisericii nu se putea concepe decît din ordinul lui Theodoric, si nu se poate explica decît prin aceea ca împaratul, ajuns stapânul Romei, a voit si a avut puterea sa impuna celebrarea stramosilor sai geti.
Nadejdea lui Decebal (v.mai departe, § 3.5 scrisoarea lui Plinius Secundus) se împlinise: Imperiul fusese d•rîmat prin loviturile oamenilor de la Dunare, Roma însasi învingatoarea tuturor popoarelor a trebuit sa slujeasca supusa - famula = cel ce serveste, rob, sclav - si sa primeasca jugul triumfului getic (sfîntul Isidor de Sevilla, catre 560 - 636)
În sec XVII, Johannes Tröster, în Vechea si Noua Dacie germana, reia aceeasi idee sub forma: grele îndatoriri a trebuit sa suporte Dacia aproape 60 de ani, sub 20 de împarati romani, pîna când sub Galienus dacii s-au desteptat din nou, i-au batut pe romani, le-au adus mari pagube si, în sfîrsit, au pradat imperiul roman si au ocupat Roma, ca sa se razbune si s-o rusineze, de unde ai iesit proverbul:
Nullum violentum diuturnum (nimic din ceea ce este impus prin violenta nu dureaza)
Un ciclu se încheiase! Hotarîrea distrugerii Romei, luata de Decebal în 106, s-a împlinit prin Theodoric cel Mare înainte de 500 e.n., dupa aproape 400 de ani.
Nu s-a scris înca adevarata istorie a getilor (25, p.193); ideea getica e unul din miturile cele mai obsedante si mai puternice din imaginiatia anticilor, ibid. Aceste idei sînt dezvoltate de Al. Busuioceanu, profesor la Universitatea din Madrid, în ultimul capitol al cartii sale (25) aparuta postum la Bucuresti. Despre acest capitol, publicat separat în revista "Destin" Mircea Eliade scrie: Studiul este pur si simplu extraordinar. Deschide perspective nebanuite în întelegerea si valorificarea miturilor istoriografice medievale ... Ar fi pacat ca o asemenea descoperire sa ramâna îngropata într-o revista cu circulatie limitata ... (scrisoare din 8 martie 1953)
În ce priveste viata de tip uman, nimic, niciodata n-a putut veni de pe masivul de gheata care a fost Peninsula Scandinava pîna la sfîrsitul Paleoliticului (mileniul X î.e.n.). Masa calotei de gheata era atît de mare încît sudul peninsulei, arata geologii, era imersionat, sub nivelul actual al Marii Baltice.
De aceea nici nu se gasesc urme de viata de tip mamifer aici pîna târziu, catre mileniul III î.e.n., când apare aici civilizatia resturilor de bucatarie, kjökkenmödding numita de istoriografia suedeza.
Absenta totala a sarii în aceasta zona a facut Peninsula Scandinava total dependenta de zonele din sud, de unde acesti nordici primeau sarea.
Cercetari fara repros ale unor Universitati apusene celebre si a unor universitari nu mai putin celebri au statuat ca în ce priveste familia primordiala de popoare, cea zisa indo-europeana, nu exista decît un spatiu originar, anume cel carpatic, ca Scandinavia este unul din spatiile unde populatiile indo-europene au ajuns târziu, în nici un caz spatiu de formare si de pornire.
A se vedea în acest sens Anexa 2 , un scurt extras dintr-o cercetare ampla The Cambridge History of India, 8 volume a cîte cca. 800 pagini, realizata de catre Universitatea din Cambridge (Marea Britanie). Aceasta cercetare a fost întocmita în anii premergatori primului razboi mondial, dar din cauza începerii acestuia, în 1914, tiparirea s-a facut în 1922, dupa terminarea razboiului.
Cercetarea a luat ca baza vechea literatura vedica, cele mai vechi monumente literare ale umanitatii si, cum se poate vedea din rezumatul prezentat, ajunge la concluzia ca faza primara a Culturii Vedice s-a desfasurat în Carpati, cel mai probabil, initial, în Ardeal unde se gaseste, dupa Universitatea din Cambridge, Ancient India (India Veche).
Nu se vede ce s-ar putea opune concluziilor acestei cercetari. Ea beneficiaza de mai multe cercetari posterioare care o confirm•.
Una din cele mai probante este cercetarea întocmita sub auspiciile Universitatii Californiei din Los Angelles (UCLA) de catre Marija Gimbutas, profesoara de arheologie la aceasta universitate (fig. 1).
Criteriul avut în vedere în aceasta cercetare este concludent si graitor, fara posibilitate de replica: resturile din neolitic descoperite de arheologi.
Oriunde traieste, omul lasa urme ale prezentei sale. Unde sînt descoperite, aceste urme sînt pastrate cu grija în muzee si în alte spatii special amenajate.
Din harta prezentata, referitor la Neolitic (mileniul V î.e.n.) reiese foarte clar ca în acel moment numai Spatiul Carpatic si unele zone pericarpatice prezinta urme de locuire de catre om. Restul Europei, inclusiv si mai ales Peninsula Scandinava, este o imensa pata alba.
Ex nihilo nihil fit (din nimic nu se naste nimic), deci nici din Peninsula Scandinava nu a putut veni nimic, decît în viziune mitologica.
Pentru alte surse pertinente în context, a se vedea Studiul introductiv din volumul nostru Studii de cultura si civilizatie româneasca, Bucuresti, Fundatia Gândirea, 2001, p.30-34)
3 Confuzie sau superficialitate?
Gotii între realitatea si fictiune istorica.
3.1 Exista istorici, atît în apusul Europei cît si la noi care cred si afirma ca Iordanes, get prin nastere, dupa cum arata el însusi, i-ar fi confundat pe asa-zisii goti cu getii, ca asa-zisii goti ar fi o realitate istorica si le-au si stabilit o origine asa-zis germanica.
3.2 Am lecturat de cel putin patru ori, cu "creionul" în mâna si cu note Istoria Getilor scrisa de Iordanes la 551 e.n., dar si numeroase alte surse istorice, si n-am gasit temeiurile afirmatiilor de mai sus.
3.3 Iordanes nu putea confunda pe nimeni si nimic, caci opera lui este un rezumat al celor 12 carti ale senatorului si istoricului roman Flavius Magnus Aurelianus Cassiodorus (c. 485-578), nascut, deci dupa caderea Romei sub Odoacru. Ajuns la maturitate demnitar la curtea lui Theodoric cel Mare, foarte probabil la cererea acestuia, Cassiodor scrie o istorie a getilor, intitulata De origine actusque Getarum (v. la Mommsen, Iordanes §1) astazi de negasit.
Deci daca ar putea fi vorba de o confuzie, aceasta nu ar putea apartine decît lui Theodoric cel Mare (!) sau lui Cassiodor, în nici un caz lui Iordanes care face un simplu rezumat al unei opere mult mai ample.
3.4 Oricum este o îndrazneala nemaipomenita sa corectezi (pe ce baza?) un text scris cu 14 secole în urma asa cum au facut multi zisi istorici occidentali si, dupa ei, Popa Lisseanu care traduce getarum cu gotilor s.a. În stiinta asta se numeste fals. La Popa Lisseanu, astfel de falsuri abunda (v. nota asupra editiei)
Din nefericire, în istorie, legendele fac cariera mai mare ca faptele reale (Mommsen).
Acest fals comis, fie din nestiinta sau comoditate, fie intentionat, nu intereseaza, se prelungeste prin scoala si mass-media, si ajunge sa se umfle ca un balon, pe post de realitate istorica.
3.5.Pentru a lamuri lucrurile trebuie sa pornim cu începutul: probabil în anul 108 e.n., Caius Plinius Cecilius Secundus, cunoscut si sub numele de Pliniu cel Tînar, publica a VIII-a carte de scrisori, în care figureaza si scrisoarea 4, catre Caninius:
C. Plinius catre iubitul sau Caninius (Un poem despre razboaiele cu dacii)
Foarte bine faci ca te pregatesti sa scrii despre razboiul cu dacii. Caci unde mai gasesti un subiect atît de actual, atît de bogat, atît de vast, în sfîrsit atît de plin de poezie si, cu toate ca faptele sînt adevarate, atît de fabulos? Vei vorbi despre schimbarea albiei unor fluvii, despre tabere cocotate pe munti prapastiosi, despre un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viata, nu-si pierde deloc nadejdea; si pe deasupra, despre sarbatorirea a doua triumfuri, unul pentru prima oara asupra unui popor pîna atunci neînfrînt, celalalat - pentru ultima oara. O singura, dar extrema dificultate, si anume ca este o teribila cutezanta sa te masori cu aceste fapte în poezie, chiar pentru talentul tau, care poate atinge totusi sublimul si poate sa se ridice pîna la înaltimea celor mai marete opere. O dificultate mai este si aceea ca numele proprii barbare si salbatice, în primul rînd chiar acela al regelui, nu sînt potrivite cu versurile grecesti (Traducere: Liana Manolache, în volumul Opere complete, Ed. Univers, 1977) (subl. ns.).
Noi nu am gasit înca, în cultura româna, citata si comentata acesta scrisoare, desi continutul ei ni se pare deosebit de important pentru relatiile de dupa Traian dintre Spatiul Carpatic si cel Italic.
Ce rezulta din aceasta scrisoare?
Dupa ce interventia armatei chineze în extremitatea de est a Imperiului Roman n-a functionat (v. Carlo Troya) si Decebal a realizat ca nu va mai putea rezista mult la cea mai mare concentrare de forte a Imperiului Roman din întreaga sa istorie si-a adunat "Consiliul de stat" compus din casta sacerdotal-regala a sarabilor, din care proveneau regii si sacerdotii getilor, si le-a cerut sa jure ca nu vor lasa ragaz Imperiului Roman pîna nu-l vor distruge, pîna nu vor rade Roma de pe fata pamântului.
În nici un fel nu se poate întelege altfel fraza lui Plinius Secundus: un rege care izgonit din domnie, alungat chiar din viata nu-si pierde deloc nadejdea.
Cine-si mai formuleaza sperante pentru lumea de aici dupa moarte?
Dacia/Getia reprezenta în antichitate polul civilizatiei si spiritualitatii, Roma = Radix omnia malorum (radacina tuturor relelor).
Se poate scrie un volum considerabil cu ororile produse în Europa de Imperiul Roman.
La Avaricum (în 52 î.e.n.), Cezar agresor al populatiilor din Galia, dupa un asediu mai lung cucereste orasul, si îl supune unui macel: toti cei 40 000 de locuitori, inclusiv femeile si copiii sînt trecuti prin ascutisul sabiei.
Acest însemn de barbarie nec plus ultra face si el parte, ca si alte numeroase acte de acelasi fel, din ceea ce unii oameni de cultura, la noi începînd, se pare, cu Ovid Densusianu, au declarat si repetat obsesiv mai apoi, prestigiul Romei.
3.6 Ca lucrurile stau asa, iar nu altfel, reiese din succesiunea si înversunarea cu care getii liberi au atacat succesiv Imperiul Roman.
Mai mult, în Anuarele daco-getilor întocmite de Carlo Troya, publicate de catre Neigebaur (v.Anexa1) gasim scris: În 134, Almal, fiul lui Captus, îi pregateste pe geto-dacii sai sa se razbune împotriva romanilor, de unde rezulta transmiterea cuvîntului de ordine al lui Decebal, ceea ce se confirma prin succesiunea atacurilor geto-dacilor contra imperiului roman, conform datelor retinute de istorie.
Din pacate n-am gasit nici un studiu, nici o lista a succesiunii loviturilor date de geti imperiului roman, dupa 106, data cuceririi unei parti a Daciei, astfel ca a trebuit sa ne multumim cu sporadicele mentiuni înregistrate de istorie pe care le-am putut obtine din sursele curente.
Vasile Pârvan (Dacia, E.{., 1967, p. 150-151) scrie: ... dacii, ca natiune politica, n-au acceptat niciodata stapânirea romana; cei care n-au cazut în cele doua mari razboaie s-au retras în Dacia septentrionala, care n-a fost atinsa de cucerirea romana, si de acolo - ca "daci liberi" - au invadat necontenit provincia, fie singuri, fie în tovarasia germanilor migratori (?, nota ns), pîna ce la urma romanii, sub Aurelian, s-au retras din nou pe malul drept al Dunarii, lasând Dacia în mâinile gotilor (??).
Gândirea lui Pârvan apare, cel putin, ca inconsecventa: daca dacii au lovit necontenit provincia pentru ce si cum s-a ajuns ca romanii s-o lase în mâinile unor asa-zisi goti?
Oricum, Carlo Troya (v. Anexa 1) este mai logic când scrie: Acestia continua mereu razboaiele daco-getilor pentru a le smulge romanilor din nou tara lor bogata în aur, Transilvania, si fertilele Moldova si Valahia...
În sfârsit, daco-getii sau gotii au zdruncinat jugul roman în Dacia Traiana si Ermanaric cel Mare, din neamul Amalilor, poseda din nou vechile frontiere pîna la Dunare... (care speram se va recunoaste si de catre cei mai aprigi sustinatori ai tezei factice gotii#61625;geti, ca vechile frontiere nu erau ale unor goti, inexistenti la momentul istoric respectiv, ci ale getilor, nota ns).
Dar Carlo Troya precizeaza:
174 Amal domneste peste daco-geti si este întemeietorul Amalilor, deci dinastia Amalilor este daco-geta, ceea ce scrie cu toata claritatea si Iordanes în încheierea operei sale (§ 315).
3.7 Jan Trynkowski, mare istoric polonez preocupat în principal de antichitate si de istoria greco-romana, dar si bun cunoscator al istoriei românilor, scrie (v. "Magazin Istoric", nr. 1/1980, p. 16-18): polonezii ar fi urmasii acelor daci care, neîmpacându-se cu cucerirea romana, si-au parasit locurile de bastina si s-au mutat la nord.
Daca luam în seama cercetarea Universitatii Californiei din Los Angeles, întocmita de profesorul arheolog Marija Gimbutas (v. mai înainte), reiese cu claritate ca spatiul polonez de astazi, acoperit de gheata, ca si nordul Germaniei, pîna la începutul Holocenului (etapa geologica actuala), n-au putut fi populate decît dinspre sud, din spatiul carpatic, dupa prelungirea drumurilor sarii.
Aceasta realitate dependenta de natura este atît de neîndoielnica încît fata de ea nu se poate formula nici o împotrivire. De aceea ni se pare normal ca:
a. Jakob Grimm (1785-1863), în Istoria limbii germane sa arate ca denumirile dacice de plante, pastrate la Dioscoride (medic grec din perioada împaratilor Claudius (41 - 54 e.n.) si Nero (54 - 68 e.n.)) pot fi gasite si în fondul limbii germane.
b. Waclaw Aleksander Maciejowski (1792 - 1883) a publicat lucrarea Geto-dacii vistulieni si niprieni stramosii polonilor.
Romanii nu au ajuns nici în Maramures, cu atît mai putin în sesul dintre Carpatii padurosi si Marea Baltica, spatiu de expansiune al populatiei carpatice.
Aici si-au organizat atacurile contra Imperiului Roman, armatele Geto-Dace, numite de unii si gotice.
3.8 Pentru succesiunea acestor atacuri, cum am aratat, nu am aflat un studiu special; partial ele pot fi ilustrate prin mentiunile care s-au pastrat în diverse surse.
1) În 164, Marc Aureliu respinge atacurile geto-dacilor (v. Anexa 1).
2) În 181, Commodus plateste sume mari daco-getilor, iar 12000 de daco-geti primesc dreptul de a se aseza în provincia romana Dacia (Dio Cassius, LXXII, 3 + Anexa 1).
3) În 184, Commodus a fost nevoit sa duca mai multe razboaie împotriva barbarilor care locuiau dincolo de hotarele Daciei (Dio Cassius, LXXII, 8).
4) Lampridius mentioneaza o rebeliune în provinciile Panonia si Dacia (Anexa 1).
5) În 213 Caracalla poarta razboi cu gotii (Anexa 1).
6) În 215 Dacii îl ataca pe împaratul Macrinus, care îi împaca cu aur (Anexa 1).
7) În 218 Dacii liberi produsera mari pagube în Dacia sub Macrinus (Dio Cassius, LXXVIII, 27).
8) În 235 Maximinus Trax îi bate pe daco-geti si sarmati (Anexa 1).
9) În 237, Maximinus si Baldinus platesc tribut daco-getilor (Anexa 1).
10) În 238, gotii aliati cu carpii invadeaza provinciile romane din Peninsula Balcanica (Istoria lumii în date, p . 50)
11) În 242, gotii si sarmatii îl înfrâng pe Gordianus în Tracia (Anexa 1).
12) În 248, Invazie a getilor cu carpii, bastarnii si vandalii (Istoria lumii în date, p. 50).
13) În 250 - 251 Puternica invazie a gotilor condusi de Kniva. Decius este înfrânt si ucis la Abritus, în 251 (Am. Marcellin, XXXI, 5,16; Dexipp, Anexa 1 etc).
14) În 252, împaratul Gallus cumpara pacea de la goti, care se retrag cu prada mare (Anexa 1).
15) În 253, totusi gotii, împreuna cu burgunzii, invadeaza Tracia, dar sînt respinsi de împaratul Aemilian (Anexa 1).
16) În 255, noi invazii ale gotilor, carpilor si burgunzilor - patrund pîna în Italia.
17) În 258, sub Valerianus, gotii se retrag în fata lui Aurelian, general al acestuia.
18) În 259 gotii invadeaza Asia Mica, de unde sînt adusi stramosii lui Ulfila.
19) În 261 împaratul Claudius îi bate pe goti si-si ia titlul de Gothicus (v. si Am. Marcellin, XXXI, 5,17).
20) În 267 Gallienus pierde în întregime provincia romana Dacia, dar generalul sau, Marcian, îi alunga pe goti din Iliria.
21) În 271 împaratul Aurelian sarbatoreste un triumf asupra gotilor.
22) În 331 /332 Invazie a gotilor în sudul Dunarii, dar sînt respinsi de împaratul Constantin (Anexa 1, Ist. lumii în date, etc.).
23) În 378, împaratul Valens moare, ars, într-o casa de tara împreuna cu cîtiva apropiati, în urma luptelor cu gotii (Am. Marcellin, XXXI, 13, 14-17; Zosimos, IV, 24, etc.).
Am spicuit mai sus o parte din atacurile date de daco-geti sau goti împotriva Imperiului Roman, din cele mentionate de cronicari.
Dar cîte vor fi ramas nementionate si cîte se vor fi pierdut odata cu cronicile în care apareau, pentru ca, datorita vicisitudinilor vremurilor, istoria pe care o cunoastem este una fragmentara.
Cum am spus, în acest domeniu cercetarea este deficitara. Nu exista o lucrare cu aceasta tema, nici în istoriografia occidentata, nici la noi. Unii vorbesc de anumite atacuri daco-getice sau gotice, altii de altele, pe epoci.
Totusi ni se pare ca frecventa acestor atacuri si finalitatea lor, ca Italia a avut împarati sau regi goti (geti) contribuie la sprijinirea ipotezei ca este vorba de o actiune dirijata, concertata, urmatoare razboaielor dintre Traian si Decebal, cum am aratat.
Sa speram ca studii ulterioare vor aduce mai multa lumina în acest colt întunecat de istorie, în care daco-getii sînt considerati fondatori ai spaniolilor (25, p. 179), ai popoarelor nordice (v. Gesta Normanorum, Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc.) ai teutonilor (v. Leibniz, Collectanea Etymologica) si, prin saxoni si frizieni, ai olandezilor al caror nume national este si azi Daci (Dutch) si ai Anglilor.
În timp ce Traian, nascut la Italica (Spania) abia daca este mentionat în cronicile spaniole, 25, p. 178.
Faptul ca în Franta actuala apare o Pays de Dax (Daks), ai carei locuitori se numesc Daci (Dace), ca sa folosim transcrierea franceza, ca pe harta Londrei apare un Campus Dacorum si multe altele pe care nu le cunoastem dovedesc ca în adâncimea timpului istoria Europei are destule zone nelamurite sau direct obscure.
Faptul ca lingvistica occidentala nu a înregistrat macar vorbele populare ale limbilor vorbite pe teritoriile sale îngreuneaza mult un studiu de sinteza credibil care sa tinda catre aflarea realitatii.
3.9 Goti #61626; Geti
Asupra identitatii din titlul acestui subcapitol nu poate exista nici cea mai mica umbra de îndoiala. Argumentele, cum se va vedea, sînt atît de numeroase si peremptorii ca numai cei care au trecut pe deasupra subiectului nu le-au observat .
Nu-i includem între acestia pe cei care, prin natura lor, sînt destinati sa reproduca ideile altora, sa creada fara sa cerceteze, chiar daca ar fi absurd ceea ce li se propune sa creada.
Evident se exclud cu totul cei care, începînd cu istoriografia medievala, occidentala, mai ales franceza si germana (a se vedea în cap.1 sentinta istoricului american F. Donald Logan) au avut tendinta de falsificare a istoriei în cautarea unei identitati proprii.
Pentru a crea confuzie, acesti istorici au adaugat un h la got, ceea ce constituie fie un fals, fie o eroare.
La aceeasi concluzie ajunge si cercetatoarea americana J.A. Leake: in the time of King Alfred ... the mention of the Goths, whose name is correctly given by Alfred as Gotan (without the erroneous th of the classical forms (22, p. 108)/ ... în timpul regelui Alfred ... mentionarea gotilor, al caror nume este corect dat de Alfred ca Got/an (fara eronatul th din formele clasice).
The old approach to Beowulf as an historical document was born of Germanic nationalism, of the ardent desire to find in this oldest Teutonic epic recollections of true heroic deeds performed by a real Germanic tribe (22, p. 7)/ cea mai veche considerare a lui Beowulf ca un document istoric a fost generat• de nationalismul german, din dorinta arzatoare de a gasi în amintirea celui mai vechi poem epic teutonic a unor fapte eroice adevarate apartinînd unui trib germanic real, sublinierile noastre.
Trebuie sa spunem ca autoarea ajunge la concluzia ca geatii, pe care istoriografia germana dorea sa si-i apropie, ca un trib germanic real, sînt de fapt getii!
3.9.1 La geati s-a adaugat o vocala, dar prin aceasta nu s-a nascut o alta natiune.
De la get la got s-a schimat o vocala, dar prin aceasta schimbare nu s-a nascut o noua etnie, operatie cu desavîrsire imposibila chiar pentru un prestigitator mundi.
De la rumân la român, de la francez la frantuz s-a schimbat o vocala, dar s-a schimbat si consoana vecina, sîrb/serb etc. se schimba vocale, chiar si consoane, dar prin aceasta operatie de rutina nu se nasc alte natii.
3.9.2 Nicaieri, nici la Cassiodor-Iordanes nu se indica nici o data la care ar fi aparut acesti asa-zis goti. Fiind vorba de un arbore genealogic fabulos nu se puteau marca macar nasterile protagonistilor selectati si bataliile date, prin ani calendaristici.
Cu gotii s-a dorit sa se faca o exceptie cum am aratat si cum au remarcat si altii (F. Donald Logan, J.A. Leake etc.), dar scopul acestei "exceptii" introduse de istoriografia medievala, în principal germana, dar si franceza, avea scop politic, nu reprezenta o realitate.
O zbatere inutila în perspectiva istorica caci ori cum ar fi întors-o istoriografii francezi, germani si altii în Evul Mediu, adevarul nu se putea sa nu iasa la iveala.
Toti, dar absolut toti istoricii din sec. XIX recunosc si scriu ca latinii, celtii, germanii etc. vin din asa-zisul orient al Europei. Printre acestia se gaseste si vestitul istoric german Mommsen:
Rasariti din aceeasi tulpina din care s-au nascut si popoarele elene, italice si germanice, celtii au imigrat fara îndoiala, ca si acestea, dinspre partea orientala a Europei (Istoria Romana, vol. I, p. 195), subl. ns.
Daca "gotii" ar avea o existenta de sine statatoare si ar fi "germanici", desi în acest sens nu este nimic dovedit si, în afara de declaratii, nu se gaseste nicaieri în ultimii aproape 2000 de ani nici cea mai insignifianta proba, ei n-ar putea fi decît tot geto-daci, la originile Europei alta populatie neexistînd.
Sa vedem ce spun cei mai eruditi savanti în acest sens, si mai ales ce arata faptele, pentru ca rostul teoretizarilor de tot felul nu este acela de a înlatura faptele, ci de a încerca sa explice mai corect, mai aproape de realitate faptele.
La 1717, în Collectanea Etymologica a ilustrului Gottfried Wilhelm Leibniz, (1646-1716) gasim, spus direct:
Tocmai din aceasta pricina, cred eu, romanii le-au dat acest nume, ca si cum ar vrea sa spuna ca ei au o origine comuna (cu celtii); într-adevar “germani” în limba romanilor înseamna “frati gemeni”.
stirile de mai sus, pe care le publica Leibniz în cartea sa, constituie un memoriu pe care i-l adreseaza Abatele F.P.Pezron la 23 februarie 1699.
Numele germani nu li l-au putut da romanii decît daca ei i-au considerat frati ai lor. Nu poti numi pe cineva frate pentru ca e frate cu un tert. Toti oamenii aveau frati naturali.
Teutonii nu si-au spus niciodata germani. Ar fi fost un nonsens sa te numesti pe tine însuti frate.
De aceea nu s-a auzit pîna astazi decît Ich bin Deutsch = Dac. Olandezii se numesc si astazi Daci (Dutch).
The earlier name (of the german) were Alemain and Dutch (The Oxford Dictionary of English etymology, by C.T.Onions, 1966 - numele cele mai timpurii ale germanilor au fost Aleman si Dac.
De altfel, Cezar în De bello gallico (Cartea VI, Cap. 25) scrie ca Germanii se învecinau cu Dacii, ceea ce gasim si la Strabon (VII, 3, 12).
Înainte de Leibnitz sau dupa el, o pleiada de straluciti carturari sasi fiecare cu argumente proprii sustine ca teutonii sînt urmasii dacilor, idee combatuta formal, în principiu de unii oameni de cultura români.
si Universitatea din Cambridge sustine aceasta idee (vol I, p. 71 - anexa 2) atunci când arata ca din Spatiul Carpatic au roit (dupa parerea noastra aceste parasiri ale Spatiului Carpatic, de dupa mileniul III î.e.n., nu pot fi catalogate migratii, cum sînt numite de autorii acestei lucrari) : indo-persanii, grecii, tracii, albanezii, italiotii, celtii, germanii si slavii.
Daca tinem seama de conditiile geologice ale Europei ca si de conditia fiziologica a omului nu se poate evita constatarea ca dupa retragerea ghetarilor din nordul actualei Germanii si din actuala Polonie populatia a expandat (a roit) din sud, din Spatiul Carpatic, care n-a fost afectat de glaciatiuni, era suprapopulat si mai ales, asigura minimul de conditii de viata.
3.10 Deoarece, repetam, scopul istoriografiei medievale germane si franceze era acela de a-si gasi o identitate, prin schimbarea unei vocale s-a descoperit aparitia unui nou popor, gotii carora li s-a dat o aprtenenta asa-zis germanica.
Am mai spus-o, german înseamna frate bun, din aceiasi parinti, dar în antichitate nu aparuse aceasta grupare vaga, artificiala de asa-zise familii de popoare: germanice, romanice, slave.
Nu se stie pîna astazi ce criterii determina calificarea de romanic, germanic, slav. Un început de criteriu ar fi limba. Dar în antichitate si evul mediu nu existau diferente mari de limba. Vorbitorul de latina vulgara se putea întelege cu vorbitorul de teutonica sau theodisca (29, p1, passim). Ei au plecat toti dintr-o vatra în care au vorbit o limba comuna. De acea s-a si numit indo-europeana comuna. Diferentierile s-au produs cu trecerea timpului si, mai ales, dupa aparitia oamenilor scoliti, a carturarilor, a lingvistilor, a gramaticilor.
Din sec. IX, limba theodisca nu pare sa aiba alta semnificatie decît cea de limba vulgara (29, p1) subl.ns.
Limba germana actuala este o opera de cabinet, târzie, impusa de sus în jos abia catre sfîrsitul secolului XVIII si mai ales in sec. XIX.
Le grammarien le plus réputé du XVIIIe siècle, Adelung, pensait comme Gattsched, que le haut allemand était arrivé vers 1750 au plus haut point possible de perfection et qu'il falait en quelque sorte l'immobiliser dans cet état.
Il s'appliqua à réglementer les déclinaisons et les conjugaisons, à décréter quelles locutions étaient correctes et quelles fautives, et fonda, soit par sa Deutsche Sprachlehre zum Gebrauch der Schulen in den preussischen Landen (1781), soit par son Umständliches Lehregebäude ... (1782), l’enseignement scolaire de la grammaire ... (29, p 166)
Vers le milieu du XVIIIe siècle l'Allemagne possède pour la première fois une langue commune ... (29, p 167) subl. ns.
Deci, admitînd limba drept criteriu, asa-zisii goti nu pot fi atasati unui sistem neconstituit, inexistent la momentul aparitiei si desf•—ur•rii gotilor, pentru ca, neexistând o limba germana înainte de secolul XVIII, pe baza acestui criteriu nu putea fiinta o familie de limbi germanice.
Chiar daca Luther, traducînd, în sec XVI, biblia în teutonica, preia masiv cuvinte din latina si, doua secole mai târziu, Adelung imagineaza o limba germana pe baza dialectelor germane de sus (haut-allemand), aceste realitati nu existau în secolele II - VI ca sa poata motiva o asa-zisa apartenenta germanica.
În termeni reali, nu se vede cum calitatea de frate bun ar putea defini o etnie.
Este demn de subliniat cum gândesc si ce constata chiar cei mai avizati doctori în lingvistica, vorbitori ai dialectelor constituite în Europa, mai ales dupa Evul Mediu.
Il n'y a pas de langue commune sans enseignement scolaire (29, p. 167)
si aceasta constatare, afirmata apasat, marcheaza diferenta neta dintre limba si dialecte. În cazul limbii, universalitatea întelegerii este naturala si nedependenta de vreo forma de învatamânt scolar. Înainte de aparitia oricarei forme de învatamînt scolar vorbitorii de limba româna din Bucovina se întelegeau perfect cu cei din Banat, cu cei din Ardeal, din Oltenia sau chiar din dreapta Dunarii, pîna în muntii Pindului.
Asa ceva în Franta, Anglia, Italia, Germania etc. este de neconceput. A se vedea si Albert Dauzat, Les Patois, Paris, 1938, p. 27
3.11 În Getica (Iordanes) nu se gaseste nici cea mai neînsemnata aluzie referitoare la o asa-zisa germanitate a zisilor goti.
Iordanes foloseste de 23 ori cuvîntul german(-a), în paragrafele: 60, 67, 93, 120, 129, 159, 164, 180, 191, 199, 223, 229, 253, 257, 263, 265, 266, 268, 270, 274, 283, 299 si 306, de 19 ori cu sensul propriu, de frate sau sora.
De exemplu în
etc.
Am spus ca între 23 folosiri ale cuvîntului germanus cu sensul direct apar si 4 utilizari cu sens de popor, atribuit de latini teutonilor, în § 67, 120, 191, 257. Iata, cu titlu de exemplu
de unde se vede care erau retatiile între gotii "germanici" si germanii nominali, alias teutonii. Celelalte mentiuni sînt de ordin general.
3.11.1 Belizariu, vestitul general al lui Iustinian, învingîndu-i pe asa-zisii goti în Italia, îsi ia titlul triumfal de GETICUS MAXIMUS.
Or titlul triumfal nu se putea lua decît dupa numele poporului pe care l-ai învins. Ar fi fost o forma de paranoie sa-i înfrîngi pe goti si sa-ti iei titlul triumfal de Gepidicus Maximus, desi cele doua nume apartin de fapt la doua ramuri ale aceleiasi populatii. Asa ceva nu se cunoaste în istorie. Daca n-ar fi fost vorba de doua nume frecvent interschimbabile ale aceleiasi populatii de baza, getii fiind numele vechi cu o istorie glorioasa în spate, de o larga raspîndire, nu s-ar fi putut ca Belizariu sa-si ia titlul triumfal de GETICUS MAXIMUS.
3.11.2 Dupa istoriografia occidentala, vizigotii au stat în sudul Frantei peste 400 de ani. În realitate ei se gasesc si azi acolo. Istoricii apuseni considerându-i germanici, iau ca model germana lui Luther si a lui Adelung, din sec XVIII, si se mira ca nu gasesc nici o urma de germanism în secolele IV-VIII când acesta nu se nascuse înca:
la colonisation des Visigoths en Gaule et en Espagne ne laissa aucune empreinte sur la langue puisque, relativement peu nombreaux, ils furent absorbés par la population romanisée qui habitait ces pays (30, p.137) /colonizarea vizigotilor în Galia si în Spania nu lasa nici o urma în limba pentru ca, relativ putin numerosi, ei fura absorbiti de populatia romanizata care locuia aceste teritorii/.
Desi autorul era tînar când scria aceste rânduri, regretabil, îi scapa ca pe pagina anterioara scrisese: Les Gothes (cu falsificarea th!), l'un des peuples germains les plus nombreux!
În afara de dogma germain, care n-a fost dovedita niciodata, autorul n-are o idee clara nici despre ce înseamna germanic din punct de vedere etnic, nici daca gotii erau les plus nombreux (p.136) sau peu nombreux (p.137).
De asemenea ignora ca patura conducatoare a Spaniei, chiar târziu când gotii disparusera, trebuia, pentru a-si întemeia nobletea sa dovedeasca sau macar sa afirme descendenta din geti (nu goti!, nota ns.), 25, p.180.
Este interesant ca în timp ce diversi istorici si lingvisti, pe baza dogmei unui germanism al asa-zisilor goti, cauta nebuloase urme asa-zise germanice în Midi-ul Frantei, la sud de Loara, noi am gasit peste 1300 de cuvinte românesti, mai ales în cele trei volume de cîte cca 800 p. ale Dictionarului des idiomes romans du Midi de la France de Gabriel Azaïs, ca si în alte texte din aceeasi regiune. De exemplu: ades, coca, closca, a musca, sigur, a baga, a adasta, jos, sus, berc etc. etc.
Dar o asemenea influenta "germanica" se regaseste peste tot în Europa, inclusiv în frisiana veche si saxona veche, ceea ce arata superficialitatea cercetarilor care au avut ca obiect acest aspect.
3.11.3 În legatura cu ideea germanismului asa-zisilor goti, cu desavîrsire imposibil, pe de-a întregul inventat, sa-l citam pe eminentul N. Iorga:
Regalitatea germanica ori este de creatie romana, si atunci ea n-are decît un sens local, legat de un singur grup, natural sau artificial, ori este amintirea, pe care o pastreaza acea semintie a dreptului de stapânire pe care-l au înaintasii zeului tutelar sau ai sefului divin. Ea n-are în sine nimic national.
A crede ca aceste rase fruste, cu superstitii confuze, fara nimic scris ca baza a unei gândiri comune, capabile de a fi transmise de la o generatie la alta, fara "carte", fara "biblie", fara istorie, fara genealogii chiar, sa fi venit pentru a înnoi în sens national este una dintre acele erezii pe care singur romantismul dezlantuit din primii ani ai secolului al XIX-lea a putut sa le conceapa (14, p.110), subl. ns.
Iata de ce am numit germanismul invocat în contul asa-zisilor goti de catre istoriografia medievala de sorginte teutonica sau teodisca o iluzie romantica care cânta, instinctual, în urechile unor istorici interesati ca un pian smintit care scoate sunete fara sa i se atinga clapele.
3.11.4 Puteau asa-zisii goti s• apara si sa umple pagini de hârtie fara stravechea anterioritate a getilor, unica realitate etnica în strafunduri de istorie euro-indo-iranica?
Excelentul istoric care a fost Ion Budai Deleanu, mai ales în ce priveste Getica lui Iordanes, constata:
daca lasam la o parte lucrurile pe care Iordanes le povesteste despre migratia gotilor din Scandinavia si înaintarea lor pîna în Scitia, celelalte povestiri ale sale îi privesc în întregime pe geti (2.1, p.164)
Dr. Alexandru Badin (31, p.138): Gotii au fost studiati intens si cu pasiune, iar originea lor scandinava a fost considerata de unii cercetatori ca o simpla legenda.
Ca Scandinavia a fost populata dinspre sud, ca nimic n-a putut veni din ea, rezulta si din textul lui Procopius din Caesarea (32, C II, 15): Herulii îsi cautara salasuri în locurile cele mai îndepartate ale lumii locuite pe atunci ... se îndreptara spre insula Thule si au ramas acolo.
Procopius este contemporan cu Iordanes astfel ca exista dovada ca Herulii, pe care Iordanes îi citeaza ca locuitori ai insulei Scandza, sînt veniti acolo dinspre sud.
Procopius continua: În aceasta insula pamântul este în cea mai mare parte pustiu ... (ibid)
În §13 Iordanes scrie ca în Britania, care se gaseste mai la sud fata de Scandza, se gaseste hrana mai degraba pentru vite decît pentru oameni, de unde fecunditate mai la nord ca sa apara o officina gentium?
În tinuturi în cea mai mare parte pustii se si prasesc populatii ...
Am vazut mai înainte ca datorita incapacitatii solului, chiar din sudul Scandinaviei, de a-si hrani populatia, oricît de dragi le-ar fi fost copiii, numai unul, prin tragere la sorti, putea ramâne în familie, ceilalti trebuind sa plece, nu interesa unde. Nimeni nu le purta de grija (Cronica ducilor de Normandia)
Iordanes îsi începe povestea asa-zisilor goti (§25) astfel:
Se spune ca din aceasta insula Scandza, ca dintr-o fabrica de natiuni sau ca dintr-un pântece de neamuri, au rasarit odinioara gotii cu regele lor pe nume Berig
Începutul este ca în toate povestile : Se spune ca ...
Nu exista nici un document , nici o forma de proba ci doar un fel de lumea spune. Dar ce dovada poate constitui gura lumii în istorie?
si Cassiodor - Iordanes continua: din aceasta insula au rasarit odinioara Gotii. Când odinioara? Cu 600 de ani î.e.n.?, pentru ca sînt pusi sa poarte lupte cu Cirus (558-catre 528î.e.n.), cu Darius (521-486 î.e.n.) sau 700-800 de ani mai târziu când acest nume apare la unii cronicari? Nu stim nimic. Astfel de aparitii si disparitii se gasesc numai in 1001 de nopti.
În § 29 autorii se arata surprinsi ca Josephus Flavius (37-100 e.n.) nu-i mentioneaza pe goti. Cum ar fi putut sa-i mentioneze daca pe vremea sa nu existau?
Joseph Flavius nu-i mentioneaza pîna la 100, cît a trait el, dar nu-i mentioneaza nici Dion Chrisostomul +120, nici Clement din Alexandria (150-215 e.n.) nu stie de goti, nici Dio Cassius #61664; 236 e.n. etc.
Ce fel de popor ar putea fi acela care obtine victorii de rasunet se bate cu armatele imperiului roman si nu este macar amintit de principalii cronicari ai timpului?
Sa vedem cît adevar se gaseste la aparitia asa-zisilor goti si gepizi.
În § 94, 95 ca sa explice cum sînt ruda getii cu gepizii, Iordanes reia felul în care au sosit din insula Scandza asa-zisii goti: trebuie sa-ti amintesti ce ti-am spus la început ca gotii, iesind din sînul insulei Scandza cu Berig regele lor au fost dusi cu numai trei corabii pîna la tarmul de dincolo al Oceanului, adica în Gothiscandza.
Dintre aceste corabii, una, ... mergînd mai încet, se spune ca a dat numele neamului, fiindca în limba lor lenes se spune gepanta. Asa s-a facut ca dintr-o porecla, un cuvînt nitel schimbat sa devina nume al gepizilor.
De aici aflam ca în aceasta povestire gotii ar fi venit din Scandinavia cu trei corabii dintre care doua cu goti, iar una cu gepizi.
Ce înseamna aceasta ca numar de persoane?
Iordanes nu spune cîti insi putea cuprinde o corabie. A nu se uita ca ne aflam, cel mai probabil, în primele secole ale erei noastre.
Albert Bayet (33, p.92): Mai grozavi sînt Normanzii ... o iau de-a lungul coastelor pe corabii cu cîte 60 de oameni.
În antichitate este greu de conceput ca se construiau corabii atît de mari.
Sa consideram totusi, pentru demonstratie, ca getii ar fi venit din Scandza în corabii de cîte 60 de persoane, ceea ce înseamna ca au sosit pe tarmul nordic al Poloniei de azi, în Gothiscandza, cum scrie Iordanes (§94), maximum: 120 de goti si 60 de gepizi, care s-au separat si s-au îndreptat în directii diferite.
Dar, nenorocire, când trecea peste un pod, jumatate din armata gotilor s-a prabusit fara salvare si fara sa mai poata trece cineva peste rîu (§ 27).
Care armata?
Daca au venit 120 de goti, evident cu sotii si copii, altfel dispareau într-o generatie, ce armata se putea obtine la o populatie de 120 de persoane.
În Roma cezarilor, unde exista oarecare igiena si oarecare posibilitate de îngrijire medicala la dureé de la vie n’aurait pas dépassé en moyenne dix-huit ans (34, p. 47) - durata de viata n-ar fi depasit 18 ani.
Mortalitatea infantila era înspaimântatoare si se considera ca atingea 50 % din nou-nascutii pîna la un an (jumatate din copiii nou-nascuti mureau pîna la un an).
La 1911, în Franta mureau înca pîna la un an peste 100.000 de copii (34, p.14).
Durata medie de viata a crescut foarte încet de-a lungul timpului. În Franta era la 1789 de 28-29 ani (34, p. 14). În Germania de sud, speranta medie de viata a noilor nascuti de ambele sexe se situeaza la cca 20 de ani în sec. XVII-XVIII, Brandenburg si Saxonia inferioara, sec. XVIII si prima jumatate a sec. XIX, Macklenburg, secolul XIX deja 22 de ani (G. Kurth si O. Roehrer-Ertl (Actes du II-ème Congrès International de Thracologie, Bucuresti, 1980, vol. III, p. 417).
Armata nu a putut reprezenta catre 10 % din populatie decît în ultimul secol, când speranta de viata tindea catre triplare sau chiar catre împatrire fata de cea din antichitate si din Evul Mediu.
Or, admitând, prin absurd, ca gotii ar fi putut mobiliza 10 % din populatie, din cei 120 de goti debarcati nu se stie când în Gothiscandza, fosta lor armata se putea ridica la maxim 12 luptatori.
Cu acesti 12 luptatori, cum coboara din corabii îi ataca si-i alunga din propriile locuinte pe ulmerugi, îi subjuga si pe vandali si au cucerit mai multe popoare (§ 26), iar sub al cincilea (!) rege (Filimer) care a urmat dupa Berig (ceilalti trei regi dintre Berig si Filimer n-au fost mentionati niciodata) au luat hotarîrea sa plece mai departe.
În § 27 li se întâmpla nenorocirea cu înecarea a jumatate din armata. Admitând ca în luptele date cu ulmerugii, vandalii si celelalte popoare cucerite, gotii istoriografiei medievale germane n-au pierdut nici un ostas (!) cu marea armata de sase soldati, gotii au cucerit pamântul dorit, s-au înclestat în lupta cu neamul spalilor câ—tigând biruinta (§ 28). De aici au înaintat victoriosi pîna la marginea Scitiei.
Ca istoricii medievali germani puteau crede în astfel de lupte de desene animate cu eroi mitologici e aproape de în™eles, dar ca Herwig Wolfram, în contemporaneitate, profesor la Universitatea din Viena (26) sa încerce sa justifice pe astfel de basme existenta gotilor ca populus germanus este regretabil si ridicol.
Îi era permis lui Herodot, chiar si agramatului Iordanes sa creada si sa scrie (Iordanes reproducînd "stiinta" unor autori greci si latini predecesori) astfel de fabule, pentru ca în vremea lor pluridisciplinaritatea nu exista. Atunci se putea spune istoria este o poveste mincinoasa care ni se înfatiseaza ca adevar.
Scuzele pe care le aveau scriitorii acelor vremuri de demult nu le mai au istoricii de azi. Azi un istoric trebuie sa stie geologie, fiziologie, sociologie, etnografie, antropologie, sa foloseasca mijloacele moderne de datare etc.
Pentru ca nu e de mirare ca numeroase adevaruri sînt înca ascunse cunoasterii dupa 2000 de ani si chiar mai mult.
Speram ca temerile lui Iorga sa nu mai fie tot atît de acute azi, caci cunostintele s-au înmultit si posibilitatile de aflare a adevarului au sporit în proportie foarte mare .
Privitor la aceste aspecte, N. Iorga spunea: cu aceasta directie s-au format profesori secundari de istorie de o mediocritate convenabila; cu durere, însa, e silit cineva sa constate ca numarul lucratorilor stiintifici iesiti din universitatile noastre e cu totul fara însemnatate. Daca nu pe toate terenurile, în istorie, desigur, regresul fata de ce se producea altadata e incontestabil. Autodidactii entuziasti de odinioara, ducându-se, nu lasa decât locuri goale (14, p. 74).
Spatiul nu ne îngaduie, dar orice istoric ar trebui sa faca un calcul elementar în urma caruia ar constata el însusi ca cei 60 de gepizi si cei 120 de goti, debarcati în Gotiscandza au disparut fara urme.
Hunii, dupa cercetari savante, ar fi fost cca 2000 la numar, nu 60 sau 120 si nu a ramas nici unul, dupa cîteva generatii.
Astfel ca nu poate fi nici o urma de îndoiala ca, daca ar fi fost reali, gotii veniti din Scandinavia cu cele trei corabii au disparut curând dupa sosire, iar nu ca s-au înmultit încît în § 199 sa se vorbeasca de nenumarata armata a gepizilor din care 15.000 au pierit (aici li se asociaza si francii care luptau de partea cealalta a baricadei) la Câmpiile Catalaunice (§ 217).
Iar gotii, sa nu se lase mai prejos, i-au oferit lui Constantin cel Mare 40.000 de ostasi si altii, mult mai multi, au vînzolit toata Europa. Numai în Germania n-au ajuns niciodata acesti "germanici".
Calugarii si actorii pot crede în astfel de minuni, dar istoricii, care reclama statut de oameni de stiinta, cum ar putea sa le acorde cel mai neînsemnat credit? Acest fel de istorie poate justifica de ce Malbranche dispretuia istoria si nu-i acorda mai multa importanta decît stirilor din mahalaua sa, de ce Darlu o socotea cea mai putin onorabila dintre operele imaginatiei, iar Louis Bourdeau respingea lucrarile istoricilor la rangul de fabule, împreuna cu basmele Mamei mele Gâsca si afirma hotarît ca istoria nu e si nu poate fi —tiin™• etc. (ap. 35, p.182).
Dupa cum am aratat mai sus, aparitia "marelui" popor al gotilor nu se deosebeste, genetic, decît ca procedeu de aparitia hunilor (§ 121), ultimii din cîteva femei practicante ale magiei - numite cu un cuvînt "stramosesc" haliurne.
Trebuie sa spunem ca n-am gasit nimic asemanator cu acest cuvînt în elina, latina, engleza, franceza, germana, nici chiar în vocabularul lui Ulfila, folosit la traducerea Bibliei, ceea ce constituie înca o dovada ca între asa-zisii goti si zisa lume germanica nu se pot gasi legaturi de filiatie sau de similitudine.
Singura similitudine identificabila este cu cuvîntul românesc aiurite.
Aceste aiurite sînt alungate din mijlocul gotilor si vazîndu-le duhurile necurate cutreierând prin desert le-au îmbratisat si s-au împreunat cu ele si au dat nastere hunilor (§ 122).
Istoricii germani, inclusiv prof. Wolfram n-au de ce sa se supere, e istoria pe care ei au folosit-o pentru a-i inventa pe goti, astfel ca trebuie s-o accepte si pentru generarea hunilor din aiuritele gotilor.
Nu se poate sa accepti, din opera acelorasi autori numai partile care-ti convin si pe altele sa le respingi.
Daca a primit-o Thodoric cel Mare si nu i-a taiat capul lui Cassiodor, cum a facut cu Simmachus si cu Boethiu, dar pentru alte "greseli", trebuie s-o primeasca pe de-a-ntregul si misticul profesor al Universitatii din Viena care, fara retinere falsifica sperând ca-i va iesi pasenta. Numai ca nu întelege ca are în mâneca o carte falsa, ca maslul este inutil si lipsit de rezultat. Din zecile de autori elini si latini care scriu ca gotii nu-s decât getii, obtinuti printr-o simpla schimbare de vocala, prof. Wolfram nu citeaza pe nici unul, nici pe germanul Nicolao Petreio care-si tipareste cartea la Leipzig în 1695.
Asta, curat-murdar, se cheama... obiectivitate stiintifica: luam din Biblie (din Iordanes si din toata literatura pertinenta) numai ce ne convine.
Da, dar asta-i religie, politica etc., nu stiinta.
Astfel arata unii oameni de "stiinta" chiar în sec. XX.
3.12 La Câmpiile Catalaunice Atila tine hunilor, ostrogotilor, gepizilor si celorlalte populatii din lagarul lui un discurs de îmbarbatare pentru a porni la lupta.
În ce limba le-a vorbit, ca sa-l înteleaga atîtea felurite neamuri?
La aceasta întrebare trebuia sa raspunda dl. Wolfram si alti mari istorici. Nu stim de ce, dar n-au facut-o. Unii au zis ca ar fi fost o limba gota, stramoasa a germanei de azi, ceea ce este o aiureal•.
Istoria limbii germane arata clar (vezi mai înainte) ca actuala germana e o confectie târzie, din sec. XVIII, a lui Adelung, iar o limba gota nu a existat niciodata.
Mais le gotique n'est pas l'ancêtre de l'allemand (29, p. 32) / Dar gota nu este stramoasa germanei/.
Noi sper•m ca s-ar putea ajunge la acea limba pe care o vorbeau toate popoarele din barbaricum, dar si cele din Grecia si Italia antica.
În acest sens marturia eminentului prelat maghiar Otrokocius este lamuritoare: Non neglexit Priscus illud etiam nobis consignare; quas ille linguas expertus est circa Atilam, in usu potissimum fuisse... Supponit in his, quod ipsorum quoque Hunnorum aliqui, ob commercia cum Romanis, operam dabant Linguae Gothicae (quae cognata Alanicae) & Ausoniae. Ubi per Ausoniorum linguam, intelligo Walachicam, quasi corruptam Latinam (cap. 4, § XVI). / N-a neglijat acel Priscus chiar sa ne consemneze care ar fi fost limbile folosite în jurul lui Atila... Presupune în acestea ca unii dintre huni chiar, datorita legaturilor cu romanii, îsi dadeau silinta sa învete limba gota (care e înrudita cu Alana) si cu ausonica. Unde, prin limba ausonica înteleg valaha, leita latina corupta (vulgara, n. ns.), subl. ns.
Ca împaratii romani întelegeau asa-zisa limba barbara rezulta si din ceea ce scrie Iordanes (§ 83, 84): Maximin, un cioban "got" a cerut împaratului Alexandru Sever, în limba parintilor sai (cu 40 de ani înainte de parasirea Daciei de catre Galienus, populatia continua sa vorbeasca asa-zisa limba barbara n. ns.) permisiunea sa lupte cu militarii pregatiti pentru un concurs.
Dupa parerea noastra în legatura cu limba asa-zisa barbara este strict necesar un studiu condus cu seriozitate si pasiune pentru a se ajunge la lamurirea continutului notiunii de limba barbara.
3.13 Între 582 si 602, cronicarul împaratului Mauricius, Teofilact Simocata scrie despre geti, despre ostile getilor (p. 63, 126, 136, etc., dar nici cea mai vaga mentiune despre asa-zisii goti).
Getii apar si în sec. IX, la patriarhul Photios, nu si asa-zisii goti.
Sînt si alte aspecte care se cer lamurite, dar spatiul nu ne îngaduie sa continuam.
De ce nu sînt mentionati concomitent, în Spatiul Carpatic sau în alt spatiu geti si goti ca doua popoare diferite, vecine? De ce nu se mentioneaza nici o lupta între ele. Cele mai frecvente certuri se produc între vecini.
Sînt amintite lupte între goti si gepizi (desi îs acelas popor) între avari si gepizi, între toti acestia si romani, dar niciodata între geti si goti etc.
4 Autori si cronicari despre identitatea dintre geti si goti
Numarul cronicilor în care se scrie ca gotii nu sînt decît un nume pentru geti este foarte mare. Chiar numarul cronicilor publicate care fac aceasta mentiune este considerabil. Desigur si din acestea, ca din toate cronicile antichitatii si Evului Mediu, o mare parte s-a pierdut.
În cele de mai jos vom spicui o parte din acestea, fara o ordine cronologica.
4.1 Philostorgius (368 - 425) scitii de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geti, iar cei de acum îi numesc goti ... Ulfila a fost hirotonit episcop al crestinilor din tara getica (Istoria eclesiastica).
4.2 Claudius Claudianus (Panegiric, 395, Împotriva lui Rufinus, 396 si De bello Gothico, 402) scrie de peste 50 de ori getic, dac, cetele getice, cetele blonde (ale getilor) si o singura data gotic, în titlu, pe care l-a considerat un alt nume, dar fara semnificatie proprie.
4.3 Împaratul Iulian - Apostatul (331 - 363), în Cezarii dupa ce-l pune pe Traian, caruia îi placea sa cam bea, ceea ce îi slabea uneori puterea de întelegere, sa se laude: singur am cutezat sa merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru si am nimicit (?) neamul getilor, care au fost mai razboinici decît oricare dintre oamenii ce au trait cândva - si aceasta nu numai datorita tariei trupului lor, dar si pentru ca îi convinsese sa fie astfel slavitul lor Zamolxis. Crezând ca nu mor, ca doar îsi schimba locuinta, ei sînt mai porniti pe lupte decît ar fi înclinati sa întreprinda o calatorie.
În elogiul împaratului Constantius, Constantin II (337 - 340), învingînd cu armele pe geti, ne-a facut rost de o pace trainica...
4.4 Ausonius, catre 310 - catre 395, într-o epigrama îl roaga pe împaratul Gratian (367 - 383) sa-l opreasca pe geticul Marte si scrie despre geti unde istoricii s-ar fi asteptat sa scrie goti.
4.5 Prudentius (348 - catre 405) în Divinitatea lui Christos, de asemenea nu-i asculta pe istoricii moderni si scrie geti unde acestia ar fi asteptat goti, iar pe Alaric îl numeste tiranul get.
4.6 Hieronymus (345 - 420) scrie ca exista autoritate (îndreptatire) pentru a-i numi pe goti geti (22, p. 37).
În acest enunt se vadeste ca nu-i vorba de nici o confuzie, ci de discernamînt, de reprezentare corecta a realitatii.
Iar în alta parte (ibidem) scrie: Et certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appellare consueverunt / si în mod cert toti învatatii din trecut au folosit ... pentru goti, numele get, decît Gog si Magog.
Ni se explica, deci, ca toti învatatii din trecut, indiferent daca scrierile lor au ajuns sau nu pîna la noi, foloseau pentru goti numele getilor, în baza realitatii etnice pe care o cunosteau.
4.7 Eugeniu de Toledo, în Carmina XXXIX (Hexastichus de inventoribus litterarum). 6: Gulfila (sic) promsit Getarum quas videmus ultima (sc litteras) / În sase versuri despre inventatorii literelor: Wulfila a dat la iveala ultimele (litere) pe care le vedem, ale getilor (25, p. 165).
4.8 Carol Lundius, în Zamolsiz, primus Getarum legislator, Uppsala, 1687 scrie: p. 3 Nempè unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse / Fara îndoiala Getii si Gotii au fost una si aceeas natiune.
În acest volum aceasta idee este reluata înca de cîteva ori, la ea subscriind cei mai importanti oameni de cultura ai momentului: Stralucitul Messenius, Boxhorn, Loccen, Sheringham, Hachenberg si altii.
4.9. Johann Filstich, în Încercare de istorie româneasca, E.s.E., 1979, p. 33, scrie:
Istoricii se cearta strasnic pentru a hotarî daca getii, dacii si gotii sînt un singur popor cu mai multe nume, au ba. Dintre cei noi arata aceasta Lorenz Toppeltinus, Martin Schmeitzel, cel din urma încercând sa lamureasca acest lucru îndoielnic în Istoria sa scrisa de mâna prin urmatoarele temeiuri:
(1) Marturia celor mai vechi scriitori
(2) Întâmplarile cele petrecute la fel
(3) Potrivirea felului de trai, a obiceiurilor, a limbii si a locuitorilor tarii
Se adauga ca nici de unde se trage numele de got nu este limpede (sublinierile ns.).
J. Filstich adauga: Philipp Cluverius (Klüver, 1580 - 1623) în cartea a treia a cartii sale Germaniae antiquae libri III spune ca au gresit cei care au amestecat getii cu gotii.
Cum ar fi putut spune altfel când el, dar si altii, dupa cum am dovedit, speram, si-au pus toata speranta într-un semn de întrebare: exista goti independent de geti si ar putea ei sa le aduca o oarecare identitate?
4.10 Bossuet (Discours sur l'histoire universelle, Hachette, 1883): les Goths, autrefois appelés les Gètes (p. 97).
4.11 Quicherat (Thesaurus poeticus linguae latinae, Hachette, 1899, p. 469): Gètes, nation scythique établie sur le Danube; postérieurement les Goths.
4.12 Eusebiu din Caesarea (260 - 340) în Constantin catre sacra adunare: Te întreb pe tine Decius... când ai cazut cu toata ostirea pe câmpiile scitice, conducînd mult laudatele trupe ale romanilor ca sa lupte împotriva getilor, în bataie de joc.
4.13 André Thévet (1502 - 1590), calugar franciscan, în Cosmographie Universelle, cap. De la Valachie, Transylvanie, Bulgarie et Servie scrie: Originea poporului acestei tari în întregime, asa cum sustin cei mai multi, vine de la geti, numiti astfel de romani, pe care noi de atunci i-am numit goti.
4.14 Leibniz, Collectanea etymologica, Hanovra, 1717: Cimmerios&Cimbros, Getas&Gothos, Sacas&Saxones, Dahas&Dacos eosdem aut cognatos esse, solis nominibus non temere crediderim (p.73)
4.15 Paulo Orosius (spre sfîrsitul sec. IV- sec. V) a scris o Istorie împotriva pagânilor din care s-a inspirat Bossuet: Getii aceia care acum sînt numiti goti (Getae illi qui et nunc Gothi, I, 16, 2).
4.16 Bonaventura Vulcanius, scrie la 1597 o carte cu titlul: De Literis et Lingua GETARUM sive Gothorum.
Aceasta carte contine multe aspecte interesante, dar spatiul nu ne îngaduie sa le prezentam. Ele sînt traduse si le vom publica bilingv latina/româna în "Getica" nr. 5-6.
4.17 Nicolao Petreio într-o carte, tiparita la 1695, care are ca obiect tocmai originea cimbrilor si gotilor, luându-si în sprijin o serie de autori anteriori, scrie:
1) Getas autem Gothos postea nominatos esse non dubium est (p.78) Ca getii au fost dupa aceea numiti goti nu este nici o îndoiala.
2) qui progressi tenuerunt eam regionem, quae nunc VValachia dicitur /care de la început au locuit aceeasi regiune care acum se numeste Valahia.
3) Et Philippus I Chron I dicit Getas postea Gothus nominates / Getii au fost mai apoi numiti goti;
4) It. I. 2 A Gethis Gothes nominatos non dubium est / nu este nici un dubiu ca gotii au fost numiti dupa (numele) getilor (p.80)
Aratari similare, sprijinite pe alti autori, se gasesc pe mai multe pagini.
4.18 Procopius, în Despre razboaie III 2, 2 scrie: Neamurile gotice erau si sînt si astazi multe la numar ... dar, dintre toate, cele mai mari si mai vrednice de luat în seama sînt gotii, vandalii, vizigotii si gepizii. Altadata li se spunea sarmati si melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice. 3 Toti acestia se deosebeau între ei prin nume (!!), dupa cum am mai spus, dar încolo sînt în toate la fel. 4 Toti sînt albi la trup si cu parul blond, înalti de statura, frumosi la chip si folosesc aceleasi legi. 5 Toti sînt de credinta lui Arius si au o singur limba, numita gotica (Înainte de a aparea numele de got, cum se numea oare?, nota ns)
Eu cred ca la obîrsie se trag toti dintr-un singur neam, iar mai tîrziu s-au deosebit dupa numele sefilor care i-au condus. 6 Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul Istru (sublinierile ne apartin).
4.19 Carlo Troya (37, p 5-7) scrie: Il mio scopo principalissimo ... si divideva in due punti;
1 Di mostrare, che i Geti di Zamolxi e di Decebalo furono i progenitori de Goti di Teodorico e degli Amali / De a arata ca Getii lui Zamolxe si ai lui Decebal au fost stramosii gotilor lui Theodoric si ai Amalilor/
2 Di porre in chiarezza, che quella razza Getica o Gotica fu diversa dalla Germanica ... / De a pune în lumina ca acea rasa getica sau gotica fu diferita de cea germanica.
Carlo Troya aduce numeroase dovezi ca gotii nu-s decît getii care au populat atît nordul cît si apusul Europei, dar nu putem aborda aceste aspecte care depasesc tematica studiului nostru.
Numerosi alti autori din diferite natiuni au atestat identitatea dintre geti si goti dar spatiul nu ne îngaduie sa-i citam.
4.20 Am vrea sa spunem cîteva cuvinte despre Getica lui Iordanes.
În § 3 Iordanes spune: am facut în expunere unele adaosuri potrivite din istoricii greci si latini, amestecând în cuprins, la început, la mijloc si la sfîrsit multe din cele pe care le-am socotit utile (subl. ns.)
Deci, rezumând o istorie a getilor el a adaugat diverse stiri din diversi autori pe care i-a folosit, dar fara sa-i citeze. Cum multi autori anteriori lui începusera sa scrie got pentru get, Iordanes foloseste grafia pe care a gasit-o la autorii respectivi. De aceea apare de atîtea ori scris got în loc de get.
Totusi, atunci când scrie din amintire el scrie get, nu got. În aceasta opera gasim de 25 de ori get iar uneori got e pus pentru variatia stilului.
De exemplu în § 61, 62 scrie despre luptele dintre Tomiris, regina getilor, si Cirus, în sec VI î.e.n., când în nici un caz nu ar fi putut fi vorba de o natiune gota.
Totusi, desi în lupta cu partii lui Cirus nu apar, normal, decît getii si regina lor Tomiris, pentru colorarea stilului, Iordanes scrie: acolo si atunci a vazut neamul gotilor pentru prima data corturi de matase, goti care faptic nu fusesera mentionati ca participanti la lupta, pentru ca, mai ales atunci, nu puteau sa existe.
Fraza ni se pare similara stilistic cu una ca aceasta: La Termopile grecii au luptat pe viata si pe moarte cu persii lui Xerxes. Acolo au vazut elenii pentru prima oara steagul persan cu cap de lup si coada de sarpe.
Rezulta de aici ca elenii erau alt popor? Nicidecum.
Se va spune poate ca alternanta greci/eleni este cunoscuta. Dar alternanta get/got, daca nu-i cunoscuta poate deveni.
Fraze similare se pot imagina cu orice popor, toate având cel putin doua, daca nu mai multe nume.
Daca ni s-ar da o fraza ca aceasta
La Marasesti românii au dat lupte aprige pentru a opri atacul german al lui von Mackensen. Acolo au vazut valahii pentru prima data avioane de lupta.
Situatiile prezentate sînt similare, pe unele le acceptam, pe altele nu. De ce?
Pentru ca unele fac parte din depozitul nostru de cunostinte, primit falsificat de la o istoriografie interesata, pe altele scoala nu ni le-a relevat.
Ca la Iordanes figureaza o clara identitate goti=geti, gasim destule exemple, dar trebuie rabdare pentru a citi cu atentie opera, sa nu ne încredem în istorici care falsifica din interes.
În § 94, Iordanes îi explica lui Castalius cum sînt ruda getii cu gepizii, ceea ce este o realitate de nedesmintit. Istoricii medievali interesati ne-au spus ca este o confuzie între geti si goti. Or am dovedit ca povestea cu iesirea din Scandinavia e o simpla fabula, de primit de catre Theodoric in sec VI, dar imposibil de luat în considerare dupa 14 secole, la nivelul cunoasterii de azi.
În § 118 Hermanaric cel Mare este conducatorul neamurilor getice, iar în § 121 Filimer este al cincilea sef al getilor dupa plecarea din Scandinavia. Acestea sînt realitati pe care Iordanes le aminteste din opera lui Cassiodor. Cei care le declara confuzii fie nu au lecturat cu atentie opera, fie au crezut fara control, fara spirit critic declaratiile istoriografiei medievale interesate.
Tot de geti este vorba si în § 129, 132, 189 etc. Iordanes scrie, dupa Cassiodor, geti, nu goti, fara sa poata fi invocata vreo forma de confuzie.
Însa în § 315 si 316 rezulta cu toata claritatea ca:
a. Iordanes este get de neam
b. A scris o istorie a getilor, asa cum arata titlul, atît la Cassiodor cît si la Iordanes.
Caci cum s-ar putea întelege altfel de cum sînt scrise rândurile:
Aceasta a fost originea getilor si nobletea de neam a amalilor, ca si faptele barbatilor viteji.
Unde ar putea fi confuzia?
El s-a ocupat de istoria getilor, asa cum l-a rugat fratele Castalius - sa rezume într-o cronica scurta opera senatorului Cassiodor despre originea si faptele getilor.
Asta i s-a cerut, asta a facut. Deci concluzia este coerenta cu premiza. Unde ar putea fi confuzia?
Asa-zisii goti, daca ar fi existat, ar fi avut si ei, probabil, o istorie. Normal, n-o au. Ei apar din loc în loc pentru culoarea stilului, dar istoria nu este a lor, ci a getilor, iar regii si sacerdotii geto-daci apar la locul lor, ca personaje istorice.
În § 316, Iordanes adauga: Tu care ma citesti, sa stii ca eu am urmat scrierile înaintasilor - confirma iar ce a spus în premize (v.§3), ceea ce dovedeste constanta si continuitate, nu confuzie.
si adauga: sa nu creada cineva ca, în favoarea neamului mai înainte aratat, pentru ca îmi trag obîrsia din acel neam am adaugat ceva în plus peste cele aflate sau citite.
Care este neamul mai înainte aratat?
Este clar cel al getilor înscris cîteva rînduri mai sus (§ 315). Deci Iordanes este get, cum o spune însusi, iar nu got, cum s-a scris de multe ori fara control, pentru ca, asa cum speram ca am dovedit în cele de mai sus, si cum arata si mari oameni de cultura si savanti, ca Bossuet, Quicherat, C. Lundius, Messenius, Boxhorn, Hieronymus, Leibniz, Procopius, Carlo Troya etc., de-a lungul secolelor.
De altfel, deoarece pentru asa-zisii goti n-am gasit elemente definitorii pentru etnie, pentru orice etnie, trebuie sa convenim ca, dupa cunostintele disponibile în prezent, ei nu au avut si nu au o existenta reala, fiind un simplu nume al altei realitati etnice, nume folosit uneori pentru variatia stilului, cum aflam la toate popoarele europene.
Astfel ca cei care cauta cuvinte gote în limba româna o pot face în pace si liniste pîna la capat. Astfel de cuvinte neexistând, nu exista nici riscul vreunei gaselniti, a celei mai marunte tulburari în ritmul cautarilor.
|
Prof.Dr. D. Ciurchea
|
|
|
| |
Topic |
|
|
|
Din clasici
